Muzeul Golești - la ceas aniversar

Au trecut 81 de ani de când, prin voinţa şi strădania unor intelectuali ai anilor 1930 – 1940 din România interbelică, a luat fiinţă, printr-un document semnat de către Regele Carol al II-lea, un mare şi frumos muzeu, o instituţie culturală dinamică, în continuă dezvoltare, instituţie care, treptat, şi-a pus amprenta asupra muzeografiei româneşti. În perioada interbelică au fost făcute mai multe demersuri pentru a da o funcționalitate evocatoare  ansamblului de la Golești. Conacul de la Golești a coagulat viața și destinele neamului Goleștilor, a rămas în conștiința posterității și astăzi este un muzeu cu un patrimoniu valoros.

Cuprindea, așa cum spune actul de înființare, Casele Mari– Conacul și toate construcțiile existente în curtea conacului: Foișorul, Școala Slobodă Obștească, Bolnița, dependințele de pe latura sud-vestică, unde era Arhondaricul, dependințele de pe latura nord-vestică, unde erau grajduri, fânare și locuințe pentru servitori, baia turcească, zidurile de incintă și parcul din vecinătatea conacului. Proprietatea ocupa o suprafață de 3,9 ha.
Aflate într-o stare de degradare accentuată, toate construcțiile au fost reparate în perioada 1942-1944, de către Institutul Național al Cooperației.
George Fotino a fost numit director onorific al Muzeului Dinicu Golescu, la data de 8 iunie 1942, pentru activitatea depusă în cercetarea privind familia Golescu. În calitate de director al Bibliotecii „Ion. C. Brătianu”, din București, George Fotino a donat muzeului nou înființat la Golești colecția ziarului Românul, lucrarea La Roumanie, de J.A. Vaillant (Paris, 1845), pentru a menționa doar câteva din cărțile oferite.  În perioada restaurării au fost achizționate piese de mobilier, cărți, obiecte pentru a reconstitui atmosfera de altădată.
În vara anului 1943 a fost organizată  expoziția în foișorul de pază, locul unde Tudor Vladimirescu și-a petrecut ultimele trei zile (18 -21 mai 1821), înainte de a fi arestat.
La etajul conacului Goleștilor a fost realizată expoziția de istorie privind evenimentele revoluţionare din anii 1821 şi 1848, și evocată/ prezentată activitatea  Goleştilor.
Ansamblul restaurat a beneficiat de multe donaţii, care au constituit colecţia iniţială a muzeului: ultimii Goleşti au dăruit obiecte care le-au aparţinut. De asemenea, tablourile originale ale Goleştilor, pictate de C.D. Rosenthal, au fost puse la dispoziţia pictorului Nicolae Grant, spre a fi copiate şi apoi, etalate în conac.
Trebuie menţionată şi donaţia Bibliotecii I. I. C. Brătianu din Bucureşti, constând într-un număr important de cărţi de epocă, aflate, astăzi, în biblioteca din conac.
Astfel s-au dezvoltat și completat  expozițiile istorico-memoriale, în anii următoare, în Conac, Școala Slobodă Obștească, Foișorul de pază și în dependințele conacului - secția de etnografie și artă populară.
Din punct de vedere administrativ a făcut parte din Muzeul Regional Argeș, iar în anul 1964, a apărut decretul Ministerului Culturii, care a creat Muzeul Goleşti ca instituţie de sine stătătoare, de acelaşi grad 2 A, cu toate muzeele regionale din ţară. Nu exista termenul de muzeu naţional. În ţară, muzeele regionale erau de gradul 2 A. Urmau cele raionale, orăşeneşti, case memoriale, ajungeau până la categoria a patra.
Erau 16 muzee regionale. Goleştiul a fost al 17-lea care a primit gradul de 2 A şi atunci a apărut şi schema muzeului, cu director, contabil-şef, cu organigrama şi bugetul propriu, primind subvenţiile de la Consiliul Sfatului Popular Regional.
Cel mai complet proiect început în deceniul al şaptelea şi care a deschis orizonturi largi muzeologizării unor ocupaţii ancestrale, este al Muzeului Pomiculturii şi Viticulturii din România. Impus ca o necesitate istorică, profilul ocupaţional în cauză a tezaurizat, treptat, finalizând în scurt timp, baza de reprezentare arhitecturală, specifică şi reprezentativă pentru întregul areal naţional.
Etapele de pregătire a spaţiului, organizarea acestuia în vederea  preluării funcţiei muzeale, documentarea de teren, negocierile privind achiziţiile şi eforturile de transfer sunt componente ale unui program greu şi plin de obstacole obiective. La Goleşti, actorii principali au meritul deosebit de a fi reuşit să treacă peste acestea, asigurând viabilitate şi vizibilitate proiectului. Definitivarea tematică, organizarea funcţională a  acestui nou reper al muzeografiei de recuperare în regim de urgenţă a martorilor istoriei ocupaţionale rurale s-au difuzat în mod inteligent, ca strategii culturale, în atenţia şcolilor europene. Surprindem de altfel un proces complex, chiar de anvergură europeană, care a atras atenţia prin contribuţiile teoreticienilor şi mai ales ale unor practicieni performanţi, asupra situaţiei patrimoniului rural aflat în dramatice confruntări cu dezvoltarea industrială şi urbană fără precedent, adeseori agresivă şi neiertătoare faţă de valorile istorice.
Muzeul din Goleşti a marcat muzeografia românească în general, şi cu o deosebită forţă pe cea etnografică profilată pe ocupaţiile primare. De la acest model se vor genera muzee mai mici, unitematizate, restrângându-se la ilustrarea  istoriei ocupaţionale locale/ regionale. O adevărată reţea generată de aici serveşte prezentării principalelor zone pomicole şi viticole, centrelor de largă recunoaştere şi cu prestigiu dobândit prin produsele lor specifice. Contribuţia acestora la buna cunoaştere a României şi a resurselor ei nu poate fi pusă la îndoială.
Conceput după aşezarea geografică a zonelor tradiţionale viticole şi pomicole, în acest muzeu, cu un profil destul de rar întâlnit pe mapamond, au fost aduse monumente de arhitectură populară şi instalaţii de o frumuseţe desăvârşită.
Multe dintre ele datează din perioada secolelor al XVIII-lea și al XIX-lea şi reuşesc să redea publicului vizitator înfăţişarea gospodăriei ţărăneşti, compusă din casa de locuit, construcţiile anexe, poarta şi gardul.O bună parte dintre aceste monumente, prin ornamentică sau proporţii, are valoare de unicat în arhitectura noastră populară.
Astăzi, muzeul are aspectul unui sat autentic, în el aflându-se, atât gospodăriile ţărăneşti, cât şi o biserică cu cimitir, o şcoală, o primărie, un han, un sector de instalaţii pomi-viticole și ateliere meșteșugărești.
Sunt 32 de gospodării (din zonele etnografice: Argeş, Muscel, Dâmboviţa, Teleorman, Braşov, Prahova, Dobrogea, Vâlcea, Gorj, Olt, Dolj, Mehedinţi, Vrancea, Vaslui, Bacău, Suceava, Haţeg, Alba,  Maramureş, Bistriţa – Năsăud,  Ţara Zarandului, Banat, etc.), În jurul gospodăriilor, există plantaţii de pomi fructiferi şi viţă-de-vie, fructele şi strugurii fiind culese şi prelucrate tradiţional, cu ajutorul instalaţiilor ţărăneşti din muzeu.
În Şcoala sătească sunt organizate, în vacanţele de vară, tabere de meşteşuguri populare, în cadrul cărora copiii, adulţii, dar şi persoanele cu dizabilităţi, îndrumaţi de creatori populari, învaţă tainele practicării meşteşugurilor.
Organizarea de expoziţii, tabere de creaţie, târguri de meşteri populari, manifestări cultural-artistice, simpozioane  de nivel naţional, sesiuni ştiinţifice de comunicări, constituie modalităţi de valorificare a patrimoniului muzeal, dar şi de perpetuare a tradiţiilor populare, materiale şi spirituale.
Pentru petrecerea timpului liber, Muzeul Goleşti a înfiinţatun  parc hipic în care se organizează cursuri de iniţiere în echitaţie, manej, plimbări cu trăsura, cu poneii. Pentru copii au fost instalate, în parc, o tiroliană și un perete de cățărat.
Porţile muzeului sunt deschise zilnic, de marţi până duminică, între orele 8.00 – 16.00, iarna, şi 9.00 – 18.00, vara.

 

Prima pagina

Banner
Banner
Banner
Banner
Banner
Banner
Banner
Banner
Banner
Banner
Banner
Banner

Banner
Banner
Banner
Banner
Banner

Curs valutar

Horoscop

Vremea