NEDREPTĂȚITUL DOMN ȘTEFĂNIȚĂ VODĂ

Luni, 07 Octombrie 2024 11:15

După ce Barbu Ștefănescu Delavrancea a scris piesa VIFORUL, cu puține excepții, istoriografia noastră a ajuns la aprecieri nefavorabile domnitorului Ștefăniță Vodă, perceput ca un răsfățat capricios ,,blazat”, invidios ,,de slava postumă” a bunicului său, Ștefan cel Mare. Cercetările aprofundate ale înscrisurilor timpului său, atât interne cât și externe, făcute de unii istorici, cum ar fi N. Grigoraș, îndreptățesc, însă, privirea domnului ca pe un conducător de necontestabilă abilitate politică și pricepere ostășească.

Izvoarele istorice scot la iveală că, în timpul domniei sale dintre 1517-1527, Stefan IV cel Tânăr a făcut dovada unui adevărat om politic și strateg care merită să facă parte din marea galerie a domnitorilor neamului. Urcat pe tron înainte de majorat, a fost feciorul lui Bogdan al III-lea (1504-1517), acesta, la rândul său, fiul și urmașul lui Ștefan cel Mare pe scaunul Moldovei.

În primii ani de domnie Ștefăniță Vodă, după cum consemnează călugărul Macarie – ajuns episcop de Roman – a avut ,,întâiul său sfetnic” pe portarul Sucevei, Luca Arbore, cronicarul Grigore Ureche scriind că acesta a fost cel care l-a ,,crescut pe Ștefan Vodă pre palmele lui, avându atâta credință și în tinerețile lui Ștefan Vodă toată țara otcârmuia”.

După ce, în numele lui Ștefăniță Vodă, un bun diplomat și cunoscător al limbii polone, Luca Cârjă încheiase un tratat de alianță cu regele Poloniei Sigismund I, turcii nemulțumiți au îndemnat tătarii să invadeze Moldova și, la 9 august 1518, oastea moldovenilor, condusă de Petre Carabăț, Marele vornic al Țării de Jos, lângă care se afla tânărul domnitor, a fost nevoită să înfrunte hoardele tătare, la vărsarea pârâului Ciuhur în Prut, în dreptul satului Costești. Cu hanul grav rănit la cap, mulți de ai lui luați prizonieri, printre aceștia aflându-se ,,doi mârzaci mari”, tătarii sunt zobiți și, învingător, Ștefăniță Vodă, la 26 octombrie, în ziua de Sf. Dumitru, cheamă la curtea din Hârlău ,,vitejii cei buni” să le facă danii pentru isprăvile de pe câmpul de luptă.

Tot în același an, Ștefăniță Vodă, împreună cu domnul muntean Neagoe Basarab cer papei Leon al X-lea să-i primească ca aliați alături de alți șefi de state care preconizau o amplă campanie antiotomană. În plus, pentru că, față de toți, Ștefăniță Vodă deținea informații prețioase despre marile pregătiri făcute de turci pentru cucerirea Belgradului, le transmite vestea regilor Ludovic al II-lea al Ungariei și Sigismund I al Poloniei. Însă, la 29 august 1521, Soliman Magnificul reușește să deschidă poarta Belgradului, una care-i oprea înaintarea spre centrul Europei și, Moldova, care le refuzase ajutorul solicitat, ajunge astfel serios amenințată de armatele otomane, intrate deja cu ușurință în Țara Românească, până în apropierea Buzăului, puse pe represalii, după ce Neagoe Basarab încetase din viață. Pericolul pentru Moldova se mărea și pentru că regele polon, pe neașteptate, făcuse concesii turcilor, în vreme ce tânărul domn, adeptul oponenței cu forțe proprii față de pericolul otoman, se împotrivea boierilor care susțineau înfeudarea țării față de regatul polon, în nădejdea unui masiv ajutor.

În 1522, turcii atacă Moldova și, în confruntarea care s-a dat, nu mai puțin de 1700 turci au rămas pe câmpul de luptă. O conjunctură favorabilă face ca și în Țara Românească, în același an, Radu de la Afumați să obțină mai multe victorii împotriva trupelor Semilunei trecute la nord de Dunăre, victoriile domnului muntean încurajându-i mult pe Ștefăniță Vodă și sfetnicii săi.

Pentru că se impunea clarificarea intențiilor polone, domnul moldovean trimite la Cracovia pe Luca Cârjă să prezinte regelui Sigismund I și sfetnicilor săi orientarea și năzuințele sale politice. Ajuns în Polonia, Luca Cârjă a insistat să fie încheiată grabnic o coaliție antiotomană, de vreme ce, datorită neînțelegerilor dintre statele europene, turcii cuceriseră deja pe unele și amenințau altele. Din nefericire, orgoliile de la curtea polonă, care nu agreau ca propunerea să apară venită din partea lui Ștefăniță Vodă, demersul lui Luca Cârjă nu a fost încununat de succes. Ba, mai mult, regele Sigismund I a început să se preocupe de înlocuirea lui Ștefăniță Vodă cu un pretendent moldovean aflat la curtea sa, care făcea parte din grupul numeros al boierilor din țară, deciși cu orice preț, în orice condiții, să fie încheiată o alianță cu Polonia. Împotriva lor, Ștefăniță Vodă a luat măsuri drastice și, în felul acesta, la începutul anului 1523, mulți boieri moldoveni au emigrat în Polonia, Transilvania și Țara Românească.

Confruntările dintre domn și boierii oponenți au fost numeroase, ajungându-se ca, la 8 ianuarie 1523, să fie înlocuit până și Luca Arbore ,,întâiul său” sfetnic, împreună cu doi pârcălabi. Schimbările au continuat și între 5 martie - 10 aprilie, majoritatea boierilor dregători fiind înlocuiți din funcții, rămânând, însă, în sfatul domnesc. Cu toate acestea emigrările au continuat, printre cei plecați din Moldova regăsindu-se și postelnicul Cosma Șarpe, fruntaș al opoziției boierești, refugiat în Polonia la 20 martie 1523, după ce, din sfatul domnesc, Ștefăniță Vodă îl alungase pe logofătul Trotușan, considerat un oponent greu de stăpânit, bun de întemnițare alături de boierul care-i lua apărarea.

În aprilie 1523, pregătit din umbră de Luca Arbore, susținut de boierimea voitoare să aibă cuvântul hotărâtor în afacerile țării, are loc un complot, care viza înlocuirea lui Ștefăniță Vodă cu fratele său Petru, numai că, acesta a refuzat să intre în jocul complotiștilor, socotindu-l ,,viclean” pe Luca Arbore, pe care de altfel îl denunță domnitorului și, în scurt timp, vechiul sfetnic este decapitat la Hârlău, aceeași soartă având fiii săi Nechita și Toader.

Ulterior s-a dovedit că intențiile complotiștilor erau cunoscute de regele polon, care, încălcând tratatul încheiat cu Ștefăniță Vodă, s-a opus arestării și trimiterii în Moldova a boierilor complotiști refugiați în Polonia, după care a informat și pe nepotul său Ludovic al II-lea, regele Ungariei, despre antagonismul dintre domn și o parte a boierimii.

Boierii refugiați în Polonia ajunseseră în număr mare și, înainte de 3 august 1523, s-au înfățișat la regele Sigismund I cu cerința să întreprindă anexarea Moldovei la regatul polon. Aflați în legătură cu boierii opoziționiști refugiați în alte țări, cei din Polonia, în înțelegere cu unii rămași în țară, sprijiniți de suveranul polon, pregătesc o mare răscoală, izbucnită în Moldova la începutul lunii septembrie 1523. Ciocnirea dintre răsculați, care aleseseră deja un domn nou și oastea condusă de Ștefăniță Vodă, are loc a 7 septembrie, în târgul Roman. După ce, așa cum spune Grigore Ureche ,,țara întru ajutor” îi vine, domnitorul iese victorios, cu mulți boieri căzuți prizonieri, în vreme ce scăpații cu viață ,,s-au risipit printr-alte țări”. În rândul prizonierilor erau fostul pârcălab de Neamț, Costea, logofătul Ivașcu, vistiernicii Sima și Maxim, care alături de mai mulți au fost decapitați la Roman. Despre toate acestea, Grigore Ureche scrie: ,,...au trădat pe Ștefan voievod boierii lui și au vrut să-l ucidă”, dar el ,,i-a bătut și prins pe câțiva ... și a pus să fie tăiați în târgul Roman. Iar alții au fugit în Ungaria”.

Boierii scăpați cu viață, refugiați în Transilvania sau Țara Românească, cer regilor polon și maghiar să le acorde sprijin pentru înlocuirea lui Ștefăniță Vodă, în caz contrar fiind dispuși să colaboreze cu turcii. Regele maghiar Ludovic al II-lea nu ține cont însă de sugestia celui polon, Sigismund I, și nu agreează schimbarea domnitorului moldovean. Mai mult, depune eforturi pentru întărirea legăturilor cu acesta, în intenția comună de a lupta contra otomanilor, în vreme ce, potrivit obiceiului pământului, Ștefăniță Vodă confisca averile boierilor ,,vicleni” fugari.

În iunie 1524, Polonia a fost atacată de o oaste turco-tătară de circa 15000 oameni, care fără prea mare opoziție a înaintat până la Przemysl, umplându-se de prăzi, până când tătarii se despart de otomani și-o iau pe căi ocolite. Turcii, obosiți de marșuri, aleg să se întoarcă acasă prin Moldova, dar la Tărăsăuți, pe Prut, sunt atacați de oastea moldovenească condusă de Ștefăniță Vodă și, pe câmpul de luptă, rămân peste 7000 de leșuri turcești, Grigore Ureche scriind că ,,puțini au hălăduit la locurile sale”. În lupta crâncenă, și-au găsit sfârșitul și patru dintre membrii stafului domnesc. Aflând de uimitoarea victorie, regele polon felicită pe Ștefăniță Vodă.

După lupta de la Tărăsăuți, relațiile dintre Moldova și Imperiul otoman au devenit foarte încordate și, în aprilie 1525, când domnul află amploarea pregătirilor militare turcești, bănuind că sunt îndreptate atât împotriva Moldovei cât și Ungariei, ia legătura cu regele ungar Ludovic al II-lea, dispus să lupte în cadrul unei alianțe.

Cum la acea vreme, Radu de la Afumați, domnul Munteniei, acorda găzduire unor boieri moldoveni refugiați – în rândul cărora se afla și vornicul Petru Carabăț - pe care-i încuraja să atace Moldova, susținuți de turcii care voiau de asemenea să-l înlocuiască pe Ștefăniță Vodă, pentru a putea ataca Transilvania, în vederea ocupării mai ușoare a orașelor Brașov și Sibiu, domnul moldovean este nevoit să intre în Țara Românească, în fruntea unei oaste care n-a întâmpinat prea mare rezistență până la Târgșor. A urmat o mediere a regelui ungar și, la 17 martie 1526, s-a ajuns la înțelegere între cei doi domni români, Radu de la Afumați predând lui Ștefăniță Vodă boierii fugari, care, de cum ajung în Moldova, sunt decapitați, în frunte cu vornicul Petru Carabăț.

În primăvara anului 1526, Soliman Magnificul a accelerat pregătirile militare în vederea atacării regatului maghiar și-a invitat ambii domni români să se alăture cu oștile celor otomane, numai că datorită necunoașterii intențiilor reale ale sultanului, s-au evitat răspunsurile. Totul s-a limpezit, când, după ce a atacat prin nordul Serbiei, la 29 august 1526, Soliman Magnificul a reușit să desființeze regatul maghiar, tânărul rege Ludovic al II-lea murind pe câmpul de luptă.

Cu toate că erau cumnați, în toamna lui 1526, nu se știe din ce motive, Ștefăniță Vodă și Radu de la Afumați, ajung din nou la o neînțelegere, domnul moldovean pătrunzând iară în Muntenia, de unde s-a întors bolnav ,,purtând în trupul său boala din care i s-a tras sfârșitul vieții”, așa cum scrie cronicarul Macarie. Tânărul și viteazul domn, a murit la 14 ianuarie 1527, fiind înmormântat în biserica mânăstirii Putna lângă bunicul și tatăl său.

S-a zvonit că ar fi fost otrăvit de soție, însă, după ce aceasta, copleșită de durere s-a călugărit, nimeni nu a mai crezut că a avut vreo vină pentru moartea domnitorului, care, așa cum scrie Grigore Ureche ,,Acestu Ștefan Vodă întru tot semăna cu firea moșu-său, lui Ștefan Vodă cel Bun, că la războaie îi mergea cu noroc; că tot izbândiia și lucrul său îl știia purta, măcară că era tânăr de zile”.

Articol realizat de VICTOR PANDURU