IN MEMORIAM. S-au împlinit nouă ani de la primirea argeșeanului Vladimir Streinu în Academia Română

Luni, 24 Martie 2025 12:09

# STREINU, Vladimir/IORDACHE, Nicolae S. (Teiu, Argeş, 23 mai 1902 - Bucureşti, 26 noiembrie 1970). Membru postmortem al Academiei Române (24 martie 2006).

Scriitor, traducător, profesor, editor.

Vladimir Streinu, pseudonim al lui Nicolae Iordache, a absolvit școala primară din satul natal în 1912, după care intră la Liceul Ion C. Brătianu din Pitești, unde promovează primele patru clase.

În anul școlar 1916/1917, prin suspendarea cursurilor pe teritoriul țării, ocupată de trupele germane, întrerupe școala și se refugiază în Moldova. În aprilie 1917, la 15 ani, declarându-se mai mare ca vârstă, se înscrie voluntar în armată. Între 1 octombrie 1917 - 21 iunie 1918, a urmat cursurile unei școli militare, primind gradul de sergent.

Lăsat la vatră, timpul petrecut în armată i se socotește o clasă, a V-a, iar clasa a VI-a o absolvă în particular. Continuă la zi clasele următoare, la Pitești.

Din această perioadă datează primele sale încercări literare. Termină Liceul Ion C. Brătianu, Piteşti (1920), Universitatea din Bucureşti (1924), perioadă în care îl cunoaște și se împrietenește cu viitorul academician, Șerban Cioculescu (1902-1988).

Chiar în primul an de studenție publică poezia Fântâna sufletului meu în Adevărul literar și artistic, fiind prima dată când semnează cu pseudonimul Vladimir Streinu (1). În decembrie 1922, deci la vârsta de 20 de ani, Streinu debutează în zona criticii cu un articol publicat în revista Muguri din Câmpulung Muscel, recenzând volumul de versuri Pârga, al lui Vasile Voiculescu.

Deși are ca profesori, în facultate, nume grele ale spațiului intelectual românesc, precum Nicolae Iorga, Vasile Pârvan s.a., se va simți foarte atras, așa cum va mărturisi mai târziu, de Eugen Lovinescu: ”Sunt sigur, în momentul acesta, că tot ceea ce voi putea face până la sfârșitul carierei mele de critic literar, se va întemeia, chiar dacă nu se va vedea dintr-o dată, pe fundamentele așternute în conștiința mea de îndoitul exemplu al vieții și carierii D-lui Eugen Lovinescu. (2)”

Au urmat ani comuni de profesorat, cu Șerban Cioculescu, în Dâmbovița, și 50 de ani de prietenie. Specializări, Franţa (1926-1927), Italia (1943). Doctorat, filologie modernă, Iaşi (1947). Activitate didactică, unităţi şcolare din Turnu Severin, (Mehedinţi); Ploieşti (Prahova); Piteşti (Argeş); Găeşti (Dâmboviţa); Bucureşti (1924~1970) şi de cercetare, Institutul de Lingvistică, Institutul de Istorie Literară şi Folclor, Bucureşti (1955~1968).

Făcând politică țărănistă, a fost pentru scurtă vreme (1932-1933) deputat.

Volume importante: Pagini de critică literară, I (1938), II (1968), Clasicii noştri (1943, 1969), Literatura română contemporană (1943), Istoria literaturii române moderne (1944, în colaborare), Versificaţia românească (1966). Rubrici permanente, revistele: Adevărul literar şi artistic, Convorbiri literare, România literară, Sburătorul, Timpul, Cugetul românesc, Kalende, Revista Fundaţiilor, Luceafărul, Tribuna, Limba Română. Numeroase traduceri, studii personalizate, dicţionare, note, comentarii, cronologii. Valoroase reeditări postume, versuri, Ritm imanent (1971), Poezii (1982).

În 1947 criticul își susține, așadar, examenul de doctorat la Universitatea din Iași cu o teză despre Versul liber românesc. Dar, în același an, este concediat de la Revista Fundațiilor Regale și dat afară din învățământ din cauza vederilor sale politice anticomuniste. Dintre toți criticii celei de-a treia generații de maiorescieni, Vladimir Streinu a fost cel mai radical și mai consecvent adversar al comunismului în anii imediat anteriori impunerii lui ca ideologie oficială și ca regim politic în România. Corolar: dintre toți aceștia, el a fost supus celor mai dure și mai de durată privațiuni. (3)

Între 1948-1951, Vladimir Streinu este bolnav de plămâni, chiar înfometat, lipsit de posibilitatea de a se întreține. Nu primește serviciu, din spitale este dat afară pe motiv că nu lucrează. În 1950 boala se manifestă grav, este internat, prin intervenția unor prieteni (academicienii Barbu Slătineanu și Ștefan Nicolau) la Spitalul Caritas. Trăiește, în bună parte, cu alimente de la George Călinescu și cu sume de bani trimise de Zaharia Stancu (pe atunci directorul Teatrului Național).

Dat afară din Caritas în vara lui 1950, este internat, în toamna aceluiași ani, tot cu intervențiile prietenilor, la sanatoriul de la Balotești. Aici, după internare, suferă o dificilă și riscantă intervenție chirurgicală. Operația, care a constat în îndepărtarea, cu un ferestrău chirurgical, a șapte coaste, urmată de rezecția plămânului stâng, afectat de tuberculoză, a fost efectuată fără anestezie. Ca să poată suporta durerile atroce, pacientul a început, la un moment dat, să recite, în original, capodopera lirică a lui Edgar Allan Poe, celebrul poem The Raven: „cu glas tare, din ce în ce mai tare și mai puternic, […] din ce în ce mai sacadat, cu cât durerile operației creșteau...”, va reconstitui scena, după relatările medicilor, fiica scriitorului. (4)

După ce se reface, între 1953-1955, neavând nici un mijloc de existență, va presta munci necalificate umilitoare, precum paznic și ghid al muzeelor din parcul Herăstrău (pe atunci, I.V. Stalin), muncitor mozaicar etc. În 1955 este angajat ca cercetător științific principal la Institutul de lingvistică al Academiei, până în 1959, când, înscenându-i-se o listă de fapte imaginare, este arestat (alături de alți intelectuali de forță interbelici, precum Constantin Noica) și condamnat la 7 ani închisoare pentru motive politice. Eliberat în 1962, după alte intervenții ale lui George Călinescu, devine cercetător științific principal la Institutul de Istorie și Teorie Literară (1964).

Reabilitat, în 1969 a fost numit director la Editura Univers, profesor onorific la Facultatea de Limbă și Literatură română a Universității din București, unde ține un curs despre Estetica poeziei românești.

Membru, Academia de Ştiinţe Sociale şi Politice, Bucureşti, Uniunea Scriitorilor din România, Societatea Europenă a Criticilor Literari, Premiul Criticii, Uniunea Scriitorilor (1965). Casă memorială (1971), Şcoală eponimă, Teiu, Sală de lectură, Fond de carte, Biblioteca Judeţeană Dinicu Golescu, Argeş, Piteşti. Contribuţii speciale privind evaluarea creaţiei literare naţionale, reliefarea operei clasicilor, diversificarea spiritualiăţii postbelice.

____________

(1) Dinu, Ion M., Figuri de dascăli argeșeni, Complexul Muzeal Golești, 1991, p. 201

(2) Colectiv critici literari, E Lovinescu, Ed. Vremea, București, 1942, p. 185

(3) Mecu, Nicolae, Infernurile lui Vladimir Streinu, Expres cultural, Anul V, nr. 2 (50), februarie, 2021, p. 2

(4) Mecu, Nicolae, op. cit., p. 3-4