21 martie: ZIUA MONDIALĂ A POEZIEI - WORLD POETRY DAY

Luni, 31 Martie 2025 11:35

 

La noi, dar și în întreaga lume, la 21 martie se sărbătorește Ziua Mondială a Poeziei – World Poetry Day.

De-a lungul timpului, poezia a avut mai multe întruchipări, unele dintre ele fiind chiar împotrivite poeziei...

Ce este poezia? Întotdeauna am spus că poezia este o descărcare electrică a frumuseții: a frumuseții Prințesei și a lumii; și poate chiar a unui Duh de peste noi. Dar, ca să fi curentat de poezie trebuie să fii bun conducător de electricitate poetică, altfel poezia trece pe lângă tine. Poemele de mai jos fac parte din antologia de poezie universală Nu stingeți Duhul, la care lucrez de la 25 de ani și pe care sper să o închei spre sfârșitul acestui an... (Virgil Diaconu)

 

Dragostea

 

De aş grăi în limbile oamenilor şi ale îngerilor,

iar dragoste nu am, făcutu-m-am aramă sunătoare

şi chimval răsunător.

Şi de aş avea darul proorociei şi tainele toate le-aş cunoaşte

şi orice ştiinţă, şi de aş avea atâta credinţă încât să mut şi munţii,

iar dragoste nu am, nimic nu sunt.

Şi de aş împărţi toată avuţia mea şi de aş da trupul meu

ca să fie ars, iar dragoste nu am, nimic nu-mi foloseşte.

Dragostea îndelung rabdă, dragostea este binevoitoare,

dragostea nu pizmuieşte, nu se laudă, nu se trufeşte.

Dragostea nu se poartă cu necuviinţă, nu caută ale sale,

nu se aprinde de mânie, nu gândeşte răul.

Nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr.

Toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte,

toate le rabdă. Dragostea nu cade niciodată.

Cât despre proorociri – se vor desfiinţa;

darul limbilor va înceta; ştiinţa se va sfârşi;

pentru că în parte cunoaştem şi în parte proorocim.

Dar când va veni ceea ce e desăvârşit,

atunci ceea ce este în parte se va desfiinţa.

Când eram copil, vorbeam ca un copil, simţeam ca un copil,

judecam ca un copil; dar când m-am făcut bărbat,

am lepădat cele ale copilului.

Căci vedem acum ca prin oglindă, în ghicitură,

iar atunci, faţă către faţă;

acum cunosc în parte, dar atunci voi cunoaşte pe deplin,

precum am fost cunoscut şi eu.

Şi acum rămân acestea trei: credinţa, nădejdea şi dragostea.

Iar mai mare dintre acestea este dragostea.

(Întâia Epistolă către Corinteni a Sf. Apostol Pavel, 13, 1-13)

VICTOR HUGO

Brațul meu presa subțirea-ți talie

Strângându-ţi talia subțire,

Precum o trestie de apă -

Aproape mă temeam că ai să țipi

Şi n-am crezut ca sânii tăi să-nceapă

Să freamăte ca nişte mici aripi.

Şi contemplând tăcuți înspre apus

La liniştea din zările albastre

Simțeam în sufletele noastre

Neliniştea unui amor nespus.

Eşti ca un înger care mi se-arată

Şi mă priveşti în noaptea mea

Cu chipul tău frumos precum o stea

Ce m-amețeşte cu lumina-i toată.

Sufletul în floare

Atunci când vrei, tu mă faci tânăr sau bătrân -

Eşti precum soarele ce pleacă şi preface

Superba boltă într-o tristă carapace

Pe care numai norii grei rămân.

Sunt clipe când splendorii tale se cuvin

Elogii : ai puritatea florilor de crin !

Şi-apoi sunt altele când văzul meu nu ştie

Dac-a zărit un crin sau o ființă vie;

Când îmi surâzi tot eul meu tresare

Şi-atunci când în mulțime zici "bonjour", cu voce tare

Şi numai mie, la ureche-un : "Te iubesc !"

Mă simt deodată mai înalt şi mă mândresc.

Frumoşii ochi ai tăi îmi dau reflexe şi mă schimbă

Cuvintele pe buze mi se plimbă

În ritmuri noi şi dintr-o dată cânt !

Sunt oare tânăr iar ? Cu siguranță sunt !

Dar iată vine-o zi când mâna ta din mâna mea retrasă

Mă chinuie ca o enigmă şi m-apasă,

Când mă întreb ce rău am săvârşit –

ce s-a ales cu armonia noastră

Când în rumoarea din salon îmi spui

un rece dumneavoastră

Şi mă priveşti cu aer trist şi supărat -

În acea zi am sufletul diminuat.

Mă simt atunci bătrân şi aplecat de spate

Şi aud la uşă iarna cum îmi bate

Şi ca un lup ce intră-n vizuină

Eu mă retrag în camera vecină

Mâhnit, de parc-aş fi în doliu;

Lumina lui decembrie ca un lințoliu

Mi-aşează peste față riduri mari - poteci;

Ieri, fericit, aveam treizeci de ani - azi... am şaizeci ...

ARTHUR RIMBAUD

Prima seară

Era acum aproape goală

Şi la fereastră, marii arbori, indiscreți

Îşi aruncau şi ei veşmântul lor ca pe o țoală

Prin curtea largă, neglijenți.

Şi aşezată în fotoliul mare

Cu mâinile unite, se-ntindea

În timp ce delicatele picioare

Şi le mişca, atât de fine, pe podea.

O tot priveam şi-o rază galbenă de soare

Venise parcă în al său surâs

Şi precum ceara dintr-o lumânare,

La fel şi ea, pe sânul roz s-a scurs...

În timp ce-i sărutam glezna cea fină

Am auzit un dulce râs brutal

Ce n-a durat decât puțin, lăsând să vină

Un râs drăguț, cu rezonanțe de cristal.

Picioarele şi le ascunse sub cămaşă

Şi-mi zise într-o doară : „- Vrei să te opreşti ?!”

Şi ... dintr-o dată râse pe nepusă masă...

„-Tu te comporți de parc-ai fi la tine acasă...”

Şi buzele ce de dorințe erau pline

Le-am pus apoi pe ochii ei cei dulci.

Mi-a zis cu glas şoptit: „-Tu ştii cam tot

şi nu prea te încurci

Şi faci din ce în ce mai bine ! ...

- Eu domnule ți-aş zice două lucruri...”

Dar buzele mi-au coborât pe sân

Şi, după un prelung sărut, cuvintele-i rămân

Ca raza soarelui, pe sfârcuri ...

Şi-acum, când ea era aproape goală,

Afară, marii arbori, indiscreți,

Îşi aruncau frunzişul lor ca pe o țoală

Chiar prin fereastră, neglijenți ...

Traducere din limba franceză de Nicolae Muşa

VIRGIL DIACONU

Poezia, o descărcare electrică... *

Întotdeauna am spus că poezia

este o descărcare electrică a frumuseții,

pentru că în clipa în care Prințesa m-a atins

ea mi-a transmis toate gândurile ei,

toate visurile, toată lumina.

Și eu m-am făcut dintr-o dată strălucitor,

ca un soare răsărit în cartierele mărginașe,

unde mă așteaptă în fiecare dimineață

copiii străzii, aceste haimanale ale democraturii color,

cu care îmi împart singurătatea în alb-negru.

Desigur, Prințesa este singura ființă care mă inspiră

în această știință a văzduhului, care este Poezia.

De fapt, într-o fotografie pe care o port la piept

Prințesa este fără bluză, cu sânii ochioși

privind țintă spre mine. În altă fotografie

se vede că nu am mai avut răbdare

și că am luat-o în brațe cu o mie de brațe...

Desigur, aceasta este o imagine pentru eternitate,

pentru că aici Prințesa m-a îmbrățișat

cu toată frumusețea ei, cu toate celulele îndrăgostite.

De fapt, Prințesa deja s-a mutat la mine

cu toate bagajele, cu toate gândurile, cu toate visurile.

Cu tristețea ei cât Siberia.

Ea s-a mutat în mintea mea, în nervii mei îndrăgostiți.

Poate că de aceea gândurile mele

se amestecă cu gândurile ei, visele mele cu visele ei,

întrebările mele cu uimirile ei.

Ea și-a făcut cuib în brațele mele. Ea este o vrabie...

Tocmai de aceea, inima ei bate la mine în piept,

iar eu beau apă cu mâinile ei.

Eu îi respir toată frumusețea, toată lumina.

Eu am ajuns o cenușă îndrăgostită...

Desigur, Prințesa este singura ființă care mă inspiră

în această știință a văzduhului, care este Poezia.

* Din volumul Prințesa, apărut recent