NUNTĂ DOMNEASCĂ CU PERIPEȚII

Marţi, 01 Aprilie 2025 10:03

Încă de când domnițele Stana și Ruxandra erau de o șchioapă, Neagoe al IV-lea Basarab hărăzise, la alegere, pe una din ele, să fie mireasă voievodului Ștefăniță al Moldovei, și el, pe atunci, un copil. După cum scrie Al. Alexianu, aranjamentul era ,,care-i va plăcea pe aceea să o ia, când îi va sosi vremea, cealaltă rămânând să devie soața unui gospodar muntean”.

Chipurile domnițelor, abia de o șchioapă, la acea vreme, ni se arată și astăzi în icoanele Sf. Nicolae, Sava și Simeon, sau pictura murală de la Argeș, ori broderia ,,Coborâtorii de pe cruce”.

Neagoe Vodă stăpânea Țara Românească, dar n-a putut să-și stăpânească soarta, trecând la cele veșnice în plină bărbăție. După moarte, fiul său, Teodosie Voievod este alungat din scaun, în luptele pentru domnie, la rândul său, găsindu-și sfârșitul, înțeleptele învățături scrise de părintele său domnesc nemaiavând cum să-i folosească.

Rămasă văduvă și fără fiu, doamna Despina Milița, cu cele două fiice, pribegesc în Ardeal, în cetatea Sibiului ,,unde, hărțuită de necazuri și creditori, își ducea traiul amărât”, fără să știe ce ar putea să-i aducă ziua de mâine.

Totul a fost până în ziua de 17 ianuarie 1526, când solii lui Radu de la Afumați, noul domn al Țării Românești, voievod viteaz, coborâtor din stirpea Drăculeștilor, au sosit să pețească în numele lui Vodă pe domnița Ruxandra, fiica mică a doamnei.

Radu de la Afumați se întorsese de la Stambul, după ce dusese multe lupte victorioase împotriva păgânilor și ajunsese, cum însuși el scrie ,,în fața sultanului și toți mai marii Țării Turcești”, care i-au dăruit ,,domnia românească”.

Prin alegerea domniței Ruxandra, voievodul dorea ,,să-și încunune izbânzile împotriva vrăjmașilor”, orientarea sa fiind susținută de Ioan Zapolya, voievodul Transilvaniei, în ciuda ,,respectării priorității de opțiune” a domnului Moldovei, Ștefăniță Vodă. Prințul ardelean în prețuia foarte mult pe Radu de la Afumați, după ce domnul muntean fusese un adevărat stâlp de apărare a creștinătății, salvând-o de la pieire și ,,nu dădea prea mulți bani” pe faptele unui tânăr de doar 19 ani, cum era Ștefăniță, ale cărui cruzimi oripilaseră Apusul.

Domnița Ruxandra, întrebată dacă-l vrea ca mire pe Radu de la Afumați, mai vârstnic decât domnul Moldovei și pe deasupra văduv cu trei copii, a răspuns că primește. Auzise de isprăvile lui vitejești în luptele cu păgânii, care, așa după cum însuși domnitorul spunea, se năpustiseră ,,cu multe greutăți și erau să ieie Țara noastră și s-a ridicat domnia mea și cu boierii, multe războaie apărând și câte odată fiind goniți și câte odată gonind, până când cu ajutorul Celui de Sus ne-a fost dată biruință”. Domnița mai știa că ,,prin cununia ei cu domnul muntean s-ar fi curmat vechea dușmănie, cu ucideri răzbunătoare dintr-o parte și dintr-alta, care nu mai conteneau”, între Dănești și Drăculești.

Erau scurși 16 ani de când Mihnea Vodă, ucigașul boierilor din neamul Basarabilor, căzuse și el străpuns de jungherul lui Dimitrie Iacșici, ruda domniței Ruxandra, și de sabia lui Danciu, feciorul lui Țepeluș, care-și răzbunase tatăl. Omorârea tiranului Mihnea Vodă se petrecuse în pragul Bisericii Mari din Sibiu, tocmai la ieșirea din slujbă. Acolo, pe treptele bisericii se încinsese lupta, moartea voievodului ,,într-o baltă de sânge”, fiind urmată de morțile lui Danciu și Iacșici, răpuși de un paloș.

O duminică întunecată, cu trista amintire a unei vendete în stil italian, săvârșite la ieșiri din slujbe.

Era de presupus că prin căsătoria Ruxandrei cu Radu de la Afumați se împăcau două familii vrășmașe, lungă vreme.

Sibienii îl cunoșteau bine pe domnul muntean. Nutreau față de el o mare admirație, după ce, de atâtea ori, își primejduise în luptă viața și pentru ei, să-i apere de turci, într-o vreme când exista primejdia pierderii creștinătății. În plus, vremurile de restriște îl făcuseră, de multe ori, pe voievod, să poposească între zidurile cetății lor.

N-a fost de mirare că, atunci, când solii lui Radu de la Afumați soseau în Sibiu, au fost întâmpinați în haine de sărbătoare de locuitori, iar craiul Ioan Zapolya al Transilvaniei a dat poruncă judelui, pârgarilor orașului să suporte ,,cheltuielile nunții și să fie darnici în plocoane, trimițând toate cele trebuincioase și de cinste petreceri domnești”. La casa miresei, a venit mulțime ,,de slujitori încărcați cu daruri și bucate alese, aducând cu dânșii un vas uriaș de vin, douăzeci de boi grași și multe căruțe cu lemne. Era iarnă, frig, odăile care adăposteau musafirii trebuiau încălzite, și boii puși în frigări, să fie rumeniți haiducește la dogoarea munților de jăratic, în mijlocul curții”.

Cinstiții oaspeți au fost omeniți cu tain bogat, să se veselească împreună cu însoțitorii, în vreme ce, spre fală, pentru posteritate, calemgii cetății Sibiului scriau cu grijă, în hrisoave, toate darurile.

Frumoasa logodnică Ruxandra, după cum spunea datina, mai întâi a primit oaspeții, apoi, și-a luat rămas bun de la ai săi și, suită în cociea ,,trăsura poleită, trasă de șase armăsari, frumos gătiți cu cioltare, cusute în fir aurit”, a plecat spre Țara Românească să-și urmeze destinul, unde o așteptau un soț viteaz și coroana de aur a doamnei țării.

După ce a primit-o la Argeș, Radu de la Afumați și-a continuat drumul la București și, de cum a ajuns, prietenilor săi din Ardeal, le-a trimis invitația de nuntă:

,,Io Radu Voievod și Domn, scriem Domnia mea sănătate pârgmeșterilor și pârgarilor din Sibiu și tuturor vă facem știut că ni-a dat Dumnezeu să avem bucuria aceasta, Duminică, să ne luăm Doamnă, cum este obiceiul creștinesc.

Drept aceea vă poftim și pe dumneavoastră, ca pe ai mei buni vecini și prieteni, să-mi veniți și voi la veselie. Și, ce va fi voia voastră, faceți-mi cunoscut și Dumnezeu să vă bucure”.

Această invitație de nuntă a fost descoperită de nimeni altul decât marele nostru istoric Nicolae Iorga, după căutări prin vechi urice și hrisoave, pline de sigilii inelare și peceți, emise de cancelariile domnești ale trecutului.

Cum a fost nunta, descrie Miron Costin în ,,Letopisețul” său. Una de ,,toate podoabele, câte trebuiau la veselia ca aceea cu atâția domni și oameni mari den țări străine. Meșteri de bucate, aduși dintr-alte țări, zicături, giocuri și de țară și străine. Curtea podobită toată și strânși boierii și căpeteniile țării, feciori de boieri, oameni tineri, la alaiuri pe cai turcești, cu podoabe și pețiene la ișlice”, care se mișcau pe lângă ,,divane, case, cerdacuri, anume făcute...”

La rândul său, Radu Popescu, autorul ,,Istoriei domnilor Țării Românești”, scrie în marea lui cronică: ,,Adus-au pehlivani (acrobați, scamatori) de cei ce joacă pe funii și de alte lucruri. Aduse și un pehlivan hindiu harap carele făcea jocuri minunate și nevăzute pă locurile noastre”. ,,Și așa cu petrecanii și cu bivșuguri s-au trăgănat veselia până a doua săptămână”, după alții, poate câteva săptămâni în șir, cine mai poate ști...

Când vestea nunții a ajuns la Ștefăniță Vodă, abia întors din lupte cu tătarii, prin părțile de răsărit ale Moldovei, mândria lui nu putea suferi asemenea umilință, după ce ,,Ruxandra, cea mai frumoasă dintre fiicele lui Neagoe Basarab, domnița care i se cuvenea prin legământ și pe care tânărul domn se obișnuise să o socotească drept mireasa lui, îi fusese răpită”.

Mânios, și-a strâns din nou oștile, care nici nu se risipiseră bine și, la 4 februarie 1526, în fruntea lor, pătrunde în Țara Românească, prădând și trecând prin foc și sabie multe așezări, până la Târgșor. ,,Zăpada se înroșea de sânge pe urmele lui și satele se prefăceau în ruguri aprinse”.

Nevoit să-și strângă oștile, Radu de la Afumați îl întâmpină pe Ștefăniță Vodă în loc deschis, într-o înfruntare din zori și până în seară, șiroaie de sânge și lacrimi, curgând pentru ochii negrii ai domniței Ruxandra.

Cum armatele se ciocniseră, dar bătălia rămăsese nehotărâtă, cei doi domni se împacă, chiar pe câmpul de luptă, după ce Radu de la Afumați predă lui Ștefăniță Vodă boierii moldoveni care i se împotriviseră, refugiați în Țara Românească și, de cum i-a avut în mână, să-și potolească zăduful, domnul moldovean le-a tăiat, pe loc, capetele.

Discuțiile între cei doi domni, au mai durat până în iunie al aceluiași an, când Ștefăniță Vodă trimite soli la Sibiu să-i fie adusă Stana, sora Ruxandrei și, cum totul a decurs bine, până la urmă și-o face doamnă.

Așa, dușmanii de ieri, au ajuns cumnați, dar asta nu i-a împiedicat să se mai războiască sporadic, până când, nu după mult timp, Ștefăniță Vodă a fost otrăvit de boieri, iar doamna lui Stana se călugărea, luându-și numele de Sofronia, sfârșindu-și zilele foarte tânără între zidurile mânăstirii.

La rândul său, Radu de la Afumați și fiul Vlad au avut soartă tragică, prăbușiți sub loviturile de sabie ale unuia Drăgan.

A fost înmormântat prin grija soției Ruxandra, în sânul bisericii episcopale de la Curtea de Argeș, zugrăvită de amândoi.

După moda militară a vremii, pe lespedea de mormânt, Radu de la Afumați este ,,înfățișat privirilor, având coroana pe cap, ghioaga în mână, călărind ca un sfânt cavaler al neamului, purtând pe umeri aripi de vulturi”. Pare că își ,,povestește faptele și bătăliile”, ca și cum ar fi încă în viață, bătălii pentru care spunea, cât a trăit, că i-au fost dăruite de Dumnezeu ,,cu stăpânirea și scheptrul țării și m-a încins cu caftan mohorât (haină domnească scurtă cu mânecile despicate care se purta pe umeri) și cu cunună m-a încununat și cu cinstea bogăției și cu multă mărire, de dar aducătoare și cu mulțimea oștilor fiind înconjurat la mulți am întins mână de ajutor cu îndurare. Acum zac singur aci, într-acest mic mormânt...”

Totul pare ca descuierea unei ferecate porți de istorie.

Articol realizat de VICTOR PANDURU