GENERALUL ȘI HOLERA

Marţi, 03 Iunie 2025 12:59

​În 1831, pe când președinte al divanurilor Țării Românești și Moldovei era generalul rus Pavel Kiseleff, s-a ivit teribila molimă a holerei, adusă de soldații țarului după războiul ruso-turc. Aproape toți boierii bucureșteni nesmreduiți (necontaminați) au pribegit la moșiile de la țară. Părăsită și de mulți târgoveți, plecați la sate, în păduri sau mânăstiri, Capitala era în mare parte pustie. Atunci, generalul a dat ordin să fie înconjurat orașul cu un cordon de strajă, nimeni să nu mai intre sau iasă din el, fără control și supraveghere.

Misiunea a încredințat-o Regimentului întâi infanterie Craiova, chemat urgent și, odată ajunși, ostașii au fost campați în balagane făcute din trestie și corturi de pânză, donate de armata rusească, montate lângă Belvederea lui Dinicu Golescu.

De cum s-au instalat, au fost inspectați de general, cu suita lui. Le-a ordonat să-și afume hainele, cu pucioasă, pe lângă corturi să ardă focuri întreținute tot cu pucioasă și să poarte în buzunare sticluțele, bine astupate, pline cu vestitul ,,oțet de patru hoți”.

Un lichid folosit prima dată de patru tâlhari întemnițați la Paris, niște proscriși, care după ce s-au îmbolnăvit de holeră, au amestecat camfor cu oțet aromatic, l-au mirosit des și-au scăpat de boală. S-a dovedit că ,,vinaigre de quatre voleurs” făcea minuni și vestea s-a răspândit în toată Franța.

​Cu toate că ostașilor nu le-au lipsit sticluțele din buzunare, teribila molimă a intrat și în rândurile lor, ajungându-se ca la fiecare 24 de ceasuri, să cadă bolnavi peste douăzeci, din care doi-trei mureau, după dizenterie groaznică (marea pântecăraie) însoțită de vomitări dese, ceva înspăimântător.

Kiseleff a trimis militarii bolnavi la spitalele Mărcuța și Văcărești, amenajate lazarete (locuri izolate unde se tratau contagioșii), după care grabnic, dintre cei nesmreduiți a ordonat formarea un cordon de străji, pentru ocolirea orașului, doar companiile întâia și a doua rămânând la Belvedere, pentru alcătuirea marelui stabilment al regimentului.

​Cu toate că populația orașului era puțină, vremea de vară făcea să moară, zilnic, șaizeci-șaptezeci de bolnavi.

​Pentru formarea cordonului de străji, una dintre companii a cantonat la Herăstrău, altele la Mărcuța, Văcărești, bariera Ghencea (Dealul Spirii) și ultima la Cotroceni. Observările, în dreapta și stânga fiecărei tabere, erau făcute de santinele urcate pe surle din trestie, sau ascunse prin casele plantațiilor de vii. În plus, toate companiile aveau 15 călăreți din escadroane de cavalerie, care, la nevoie, interveneau să prindă pe cei puși pe nerespectarea ordinul de neieșire și intrare în oraș, fără control. Prin neieșiri se urmărea limitarea răspândirii holerei, iar intrările presupuneau prezentarea, mai întâi, la stabulul companiei de la Belvedere, de unde căpitanul îi trimitea escortați de călăreți la locurile pentru curățire și dezinfectare.

​După cum scrie cadetul (iuncăr) Dimitrie Pappsoglu în memorile sale, participant la executarea ordinelor generalului Kiselef, curățirea și dezinfectarea se făceau prin spălare și trecere prin fum de pucioasă, în carantinele de la Colentina sau Cotroceni, unde, doctori și ,,amploiați curățători” își făceau meseria, după care, doar cu bilet de la medici, se dădea permisiunea întoarcerii la casele din oraș, ordinul fiind general, fără excepție.

Pentru că mulți nu reușeau să primească bilet de mișcare, în preajma Bucureștiului erau șiruri de bolnavi triști, dați în paza unui praporșic și ostașilor din subordinea lui, să fie duși la spitalele lazarete Mărcuța și Văcărești.

Cadetul (iuncărul) Pappasoglu povestește că, indiferent de vreme, cei descoperiți contaminați era musai să ajungă repede la spitalele lazarete, așa cum s-a întâmplat pe o ploaie torențială, cu noroaie mari, când căruțele nu au putut să țină drept drumul pe câmpie până la Mărcuța și a fost nevoie să iasă spre bariera Târgului de afară. Pentru că s-au împotmolit și acolo, bolnavii au fost coborâți din căruțe să meargă pe jos și, cu pași istoviți de boală, unii au căzut în noroi fără să se mai poată ridica, intrați în agonie.

Dimitrie Pappsoglu mai scrie că, escortând în fiecare zi bolnavi spre spitalele transformate în lazarete de holeră, vedea că din mijlocul multor curți se ridicau fumuri groase, întunecate, provenite din gunoaiele date foc, sau fumuri întreținute cu pucioasă, după cum era ordinul.

Pe ulițele orașului mai erau doar cerșetori ologi, care nu puteau să fugă, căruțele pograbacilor (ciocli proveniți dintre cei care zăcuseră de holeră, scăpați de moarte, despre care se zicea că sunt imuni), droștile pazarghidenilor, angajați de boierii rămași în oraș, închiși în case, să le facă aprovizionarea cu cele de trebuință, dar și cadavre scoase la porți să fie încărcate de pograbaci pentru dus la gropile de la marginea orașului, pline cu var stins. Morții, scoși la poartă, obligau pe cei dinăuntru să deschidă locuințele pentru control amănunțit și trecere la dezinfecție. Dacă pograbacii găseau alți bolnavi, îi predau de urgență soldaților să-i ducă la spitalele lazarete. Se întâmpla să fie găsiți bolnavi în agonie, sau intrați în comă profundă. Mulți dintre aceștia din urmă, considerați morți, erau aruncați în căruțele-dricuri, duhnind a camfor și, nu de puține ori, în gropile cu var stins se auzeau vaiete.

Din casele de unde scoteau morți și bolnavi, rămase pustii, deși știau că prinși îi așteaptă spânzurătoarea, pograbacii nu se dădeau în lături de la furturi.

Crâșmele erau cu obloanele trase, dar, în spatele lor, în mici adunări se strângeau unii din cei care, să-și păzească avutul, refuzaseră să părăsească orașul, crezând că băuturile tari ajută la prevenirea îmbolnăvirii.

Această convingere o aveau și Pappasoglu alături de camarazii săi, după ce, pe drumul Târgului de Afară, descoperiseră cârciuma cu bucătărie a unui grec precupeț. Dădeau drumul carelor cu holerci (poreclă dată bolnavilor) să meargă încet, vreme potrivită să bea câte un pahar de rachiu-sacâz și să mănânce pe fugă măsline, pătlăgele tocate în untdelemn împănate cu usturoi, sau ciorbă de fasole acrită cu oțet, halva de tahân, uneori icre, altceva negăsindu-se, toate, udate la urmă, cu o cană de vin negru sau trăscău din băuturi tari, crezute bune la alungat molima.

Pe vremurile de atunci nu existau prea mulți doctori în București. Oamenii de rând, din lipsă de bani, apelau rar la ei și, chiar dacă ar fi avut posibilitate pentru așa ceva, îi înțelegeau greu, doctorii fiind greci din Fanar, străini de limba română.

Creștinii noștri aveau doctori și spițeri, sfinții și leacurile băbești. Alergau la sfintele icoane făcătoare de minuni, le luau de la biserici să facă masluri în casă, în odaia bolnavului, le țineau între lumânări aprinse și așteptau să vadă dacă vine însănătoșirea sau nu. Când bolnavul se simțea mai bine, era sculat din pat pentru mers la biserică, să cadă în genunchi la sfintele daruri și, după rugăciuni, unii se făceau sănătoși. Apoi, în sărindarul de patruzeci de zile, pe timpul convalescenței, în biserică, erau pomeniți la sfintele slujbe numite Miroane.

Dintre leacurile băbești cele mai folosite, erau spălările încălțămintei cu leșie ținută în hârdaie largi lângă praguri, mâncatul căpățânilor de usturoi, agățate în pletere de tocul ușilor, folosirea multă a oțetului, fierberea lenjeriilor în leșie, urmată de spălarea cu săpun tot de leșie, fierberea vaselor și arderile de bălegar uscat.

,,Sub luare de chitanță” la spitalele-lazarete, bolnavii erau predați, de ostași, doctorilor supuși ascultării unor medici muscali bătrâni, totul decurgând într-o desăvârșită disciplină ostășească, așa cum pretindea generalul Kiseleff, care nu se temea să facă inspecții printre ostași, așa cum s-a întâmplat într-o zi când a ținut cu tot dinadinsul să vadă cu ochii săi cum funcționează cordonul sanitar din jurul Bucureștiului.

A plecat într-o droșcă trasă de patru cai cu falaitar (călăreț pe unul din caii înhămați înaintași) și, ajuns la ocolul de la Herăstrău, după ce căpitanul i-a dat raportul de bună orânduială, a trecut pe la Floreasca până la podul de la Fundeni, păzit de un soldat, care l-a oprit somându-l cu pușca: ,,Îndărăt! Du-te de vino cu călăreț de la stabulul companie!”

Kiseleff s-a dat jos din droșcă, s-a apropiat de ostaș, a scos două ruble și i le-a întins zicând: ,,Na brat tebe bacșiș, lasă mine București!” ,,Excelență, e boală de holeră, nu pot pune mâna pe bani, dar dacă vrei să mă cinstești, azvârle-i jos!”

Generalul a azvârlit rublele la picioarele soldatului, un mehedințean și, mare i-a fost mirarea când a văzut că, fără să pună mâna pe ele, le-a călcat în picioare, a întins cocoașele puștii și-a somat: ,,Nazat, că trag!”

Kiseleff a început să strige bravo și într-un hohot de râs s-a întors la droșcă. De cum a sosit la palat a chemat pe spătarul Alecu Ghica și i-a ordonat să afle cine este comandantul bravului soldat, care merita să i se mai dea alte zece ruble și înălțarea la gradul de căprar.

A doua zi i s-a raportat că soldatul era comandat de praporșicul (sublocotenentul) Costache Cantacuzino zis Rifoveanu și, prin decret, generalul l-a înălțat la gradul de parucic (locotenent) cu gratificație leafa pe patru luni, iar pe soldat l-a făcut căprar, așa cum se gândise.

După cele întâmplate generalul rus nu înceta să laude oștirea românească și povestea la toți generalii săi pățania cu santinela.

Exasperat că molima nu se mai sfârșea, numărul morților ajungând până la o sută, o sută șaizeci pe zi, spre sfârșitul lunii septembrie, Kiseleff a ordonat să se facă sfeștanie mare în câmpul Filaretului, cu aducerea de la Mitropolie a moaștelor sfântului Dimitrie Basarabov, ocrotitorul Bucureștiului .

Însoțite de mitropolit, moaștele au fost așezate într-un cort mare, ridicat pe câmpie, înconjurat de armată rusească, mulți soldați români, cler, boieri, popor și, de cum a sosit Kiseleff cu toată generalimea lui, au început sfintele rugări pentru încetarea molimei, toți punându-se în genunchi, cei mai mulți îngânând rugăciunile cu lacrimi în ochi.

La urmă, lumea adunată a sărutat sfintele moaște și, împreună cu mitropolitul, s-a întors în deal la Mitropolie, să lase pe sfântul în biserică, după care generalii și detașamentele au plecat la locurile lor.

Sfeștania mare din câmpia Filaretului, a fost urmată de altele la trei biserici din București, toate cu hramul ,,Izvorul Tămăduirii”, așezate în părțile opuse ale orașului, fiecare cu cișmea în apropiere, din care, după săvârșirea slujbelor, toți convalescenții au putut să bea, în rugăciuni, apă sfințită.

Respectând un obicei străbun, ca rugile să le fie ascultate, după sfințirile de ape la cele trei biserici, spre cei întemnițați pentru orice fel de vinovăție, au fost trimise cazane cu bucate gătite, pâini, câte o litră de vin și-o lumânare.

Minune sau nu, Dimitrie Pappasoglu mărturisește că, peste zece zile, numărul morților a scăzut foarte repede, spre mulțumirea generalului Kiseleff, care scăpa de o mare pacoste, adusă chiar de muscalii lui.

Până la urmă, molima s-a stins cu totul și oamenii, cu bune sau rele, au

început să se bucure din nou de viață. Dar, cei mai bucuroși, fără remușcări, după jafurile făcute, erau pagrabacii scăpați de spânzurătoare, ajunși bogați cum nici nu visaseră.

Articol realizat de VICTOR PANDURU