”THOMAS MANN și EMIL CIORAN - Personalitățile Lunii Iunie”, de la BIBLIOTECA JUDEȚEANĂ ARGEȘ

Luni, 16 Iunie 2025 13:01

În perioada 17 iunie - 14 iulie 2025, Biblioteca Județeană “Dinicu Golescu” Argeș propune o nouă expoziție de interes pentru publicul larg, intitulată ”PERSONALITĂȚILE LUNII IUNIE”.

Expoziția este organizată în vitrinele din holul central al instituției și include cărți - care se regăsesc în fondul de documente al bibliotecii, despre viața și opera a doi mari scriitori, omagiați în luna iunie, Thomas Mann (n. 6 iunie 1875, Lübeck, Germania – d. 12 august 1955, Zürich, cantonul Zürich, Elveția) - prilejuită de împlinirea a 150 ani de la nașterea sa, și Emil Cioran (n. 8 aprilie 1911, Rășinari, Sibiu, România – d. 20 iunie 1995, Paris, Franța), prilejuită de împlinirea a 30 ani de la moartea sa.

”Dedică-te lucrurilor pe care le ai de făcut în timpul zilei, dar fă-le numai pe acelea care te vor lăsa să dormi noaptea” - (Paul Thomas Mann)

THOMAS MANN, pe numele complet Paul Thomas Mann, s-a născut la 6 iunie 1875, în Lübeck, Schleswig-Holstein, Germania. A fost al doilea fiu al lui Thomas Johann Heinrich Mann (senator, comerciant de cereale) și al Juliei da Silva Bruhns (o braziliană de ascendență germană, portugheză, care a emigrat în Germania cu familia ei când avea șapte ani). Thomas a studiat știința la un gimnaziul din Lübeck, apoi a urmat Universitatea Ludwig Maximillians din München și Universitatea Tehnică din München, unde, în pregătirea pentru o carieră în jurnalism, a studiat istoria, economia, istoria artei și literatura. A fost romancier, nuvelist, critic social, filantrop, eseist, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură în 1929 pentru Buddenbrooks (1901), Muntele magic (1924) și numeroasele sale nuvele. Analiza și critica sa asupra sufletului european și german au folosit versiuni modernizate ale poveștilor germane și biblice, și ideile lui Johann Wolfgang von Goethe, Friedrich Nietzsche, Arthur Schopenhauer. Mann a locuit la München din 1891 până în 1933, cu excepția unui an petrecut în Palestina, Italia, cu fratele său mai mare, romancierul Heinrich Mann. Thomas a lucrat la Compania de asigurări împotriva incendiilor din Germania de Sud în 1894–1895.

Prima nuvelă a lui Mann, Little Mr Friedemann a fost publicată în 1898. În 1905, Mann s-a căsătorit cu Katia Pringsheim, care provenea dintr-o familie de industriași evrei bogați. Cuplul a avut șase copii: Erika, Klaus, Golo, Monika, Elisabeth, Michael. Datorită nivelului financiar ridicat al familiei Pringsheim, Katia Mann a reușit să achiziționeze o proprietate în Bad Tolz, în 1908, pe care au construit o casă de țară pe care au păstrat-o până în 1917. În 1914 au achiziționat și o vilă în Munchen, unde au locuit până în 1933.

În 1912, Katia a fost tratată de tuberculoză într-un sanatoriu din Davos, Elveția, unde Thomas Mann a vizitat-o timp de câteva săptămâni, ceea ce l-a inspirat să scrie romanul Muntele magic, publicat în 1924. Mann a folosit veniturile din casa lor de vară în 1917 pentru a subscrie la obligațiuni de război, care și-au pierdut valoarea nominală după pierderea războiului.

La fel a făcut și socrul său, ceea ce a cauzat pierderea unei părți majore din averea familiei Pringsheim. Inflația dezastruoasă din 1923-1924 a dus la pierderi suplimentare mari. Succesul de vânzări al romanului Muntele Magic, a îmbunătățit situația lor financiară, la fel ca și acordarea Premiului Nobel în 1929. El a folosit banii premiului pentru a construi o cabană în satul de pescari Nida, Lituania, unde și-a petrecut verile anilor 1930–1932 lucrând la Iosif și frații săi.

Astăzi, cabana este un centru cultural dedicat lui, cu o mică expoziție memorială. În februarie 1933, după un turneu de carte la Amsterdam, Bruxelles și Paris, Thomas Mann a revenit la Arosa (Elveția) când Hitler a preluat puterea și Mann a auzit de la copiii săi mai mari, Klaus și Erika din München, că nu era sigur pentru el să se întoarcă în Germania. Părerile sale politice îl făcuseră un dușman al naziștilor.

Sfaturile copiilor lui s-au dovedit mai târziu a fi exacte când și soferul-îngrijitorul lor devenise un informator și arestarea lui Mann ar fi fost foarte probabilă. Familia (cu excepția acestor doi copii care au plecat la Amsterdam) a emigrat lângă Zurich, Elveția. Fiul Golo a reușit, cu mare risc, să introducă clandestin capitolele deja finalizate ale romanului Iosif și jurnalele în Elveția. Poliția politică bavareză a percheziționat casa lui Mann din München și a confiscat casa, inventarul și conturile bancare.

Totodată, a fost emis un mandat de arestare. Mann nu a mai putut să-și folosească casa de vacanță din Lituania, deoarece se afla la doar câteva sute de metri de granița germană și părea să fie în pericol acolo. Când toți membrii Secției de Poezie a Academiei de Arte din Prusia au fost rugați să facă o declarație de loialitate față de guvernul național-socialist, Mann și-a dat demisia pe 17 martie 1933. El admira operele compozitorului Richard Wagner, pe care, în eseul său, Suferința și măreția lui Richard Wagner (1933) l-a considerat un precursor al extremismului de dreapta.

Familia Mann a călătorit în Statele Unite de două ori, în 1934 și 1935. I-a fost revocată cetățenia germană lui, soției, Katia, copiilor lor Golo, Elisabeth și Michael. Mai mult, guvernul nazist a expropriat casa familiei din München. Ea fusese deja confiscată și închiriată cu forța în 1933. În decembrie 1936, Universitatera din Bonn i-a retras lui Mann doctoratul onorific, acordat în 1919.

În 1939, Mann a emigrat în Statele Unite, iar socrii săi au reușit să părăsească Germania cu destinația Zurich, în octombrie 1939. Soții Mann s-au mutat la Princeton, New Jersey. El a predat la Universitatea Princeton. În 1941 a fost desemnat consultant în literatura germană la Biblioteca Congresului. În 1942, familia Mann s-a mutat în cartierul Pacific Palisades din Los Angeles, California.

Soții Mann erau membri proeminenți ai comunității germane expatriate din Los Angeles și se întâlneau frecvent cu alți emigranți, inclusiv în casa lui Lion Feuchtwanger, exilat german. Relația mereu dificilă a lui Thomas Mann cu fratele său Heinrich, invidios pe succesul și bogăția lui Thomas și diferit din punct de vedere politic, cu greu s-a îmbunătățit când acesta din urmă a ajuns în California, sărac și bolnav, având nevoie de sprijin.

La 23 iunie 1944, Thomas Mann a fost naturalizat cetățean al Statelor Unite. Familia Mann a trăit în Los Angeles până în 1952, când a plecat în Elveția. Mann și-a portretizat familia în primul său roman, Buddenbrooks. Trei dintre cei șase copii ai lui Mann (Erika, Klaus, Golo) au devenit scriitori germani importanți. Mann este unul dintre cei mai cunoscuți exponenți ai literaturii germane Exilliteratur, scrisă în exil de cei care s-au opus regimului lui Hitler. Declanșarea celui de-al Doilea Război Mondial, la 1 septembrie 1939, l-a determinat pe Mann să acorde discursuri anti-naziste (în germană) către poporului german prin intermediul BBC.

În octombrie 1940, a început emisiunile lunare, înregistrate în SUA. În aceste discursuri de opt minute, Mann l-a condamnat pe Hitler și pe „paladinii” săi ca fiind niște filisteni grosolani. Mann a fost unul dintre puținii oponenți public activi ai nazismului printre germanii expatriați din SUA. În timpul Războiului Rece, a perioadei maccarthiste, a fost „suspectat de comunist”, i s-a cerut să depună mărturie în fața Comitetului pentru activități antiamericane, unde a fost numit „unul dintre cei mai de seamă apologeți ai lui Stalin și companiei”.

A fost „afiliat la diverse organizații de pace sau fronturi comuniste”. Fiind non-comunist, Mann s-a opus în mod deschis acuzațiilor. S-a alăturat protestelor împotriva închiderii celor zece de la Hollywood și concedierii profesorilor suspectați a fi comuniști. A fost forțat să renunțe la funcția de consultant în literatura germanică la Biblioteca Congresului, și, în 1952, s-a întors în Europa, pentru a locui în Kilchberg, lângă Zurich, Elveția. Aici a locuit inițial într-o casă închiriată și și-a cumpărat ultima casă acolo în 1954 (în care mai târziu au locuit văduva sa și apoi fiul lor Golo până la moartea lor).

Nu a mai trăit niciodată în Germania, deși a călătorit regulat acolo. Cea mai importantă vizită a sa în Germania a fost în 1949, la împlinirea a 200 de ani de la nașterea lui Goethe. A vizitat și Lübeck, unde a văzut casa părinților săi, care a fost parțial distrusă de bombardamentele din al Doilea Război Mondial. Alături de Albert Einstein, Mann a fost unul dintre sponsorii Convenției Mondiale a Popoarelor, care a avut loc în 1950-1951 la Palais Electoral, Geneva, Elveția.

Jurnalele lui Mann dezvăluie luptele sale cu homosexualitatea sa, sugerată în lucrările sale, mai ales prin obsesia bătrânului Aschenbach pentru băiatul polonez de 14 ani Tadzio din nuvela Moarte la Veneția (1912). Deși Mann a negat întotdeauna că romanele sale aveau componente autobiografice, desigilarea jurnalelor sale a dus la o reevaluare a operei sale. Thomas Mann și-a ars toate jurnalele dinainte de martie 1933 în grădina casei sale din Pacific Palisades în mai 1945. Joseph and His Brothers este un roman epic scris pe o perioadă de șaisprezece ani și este una dintre cele mai mari și mai semnificative lucrări din opera lui Mann.

Romanele ulterioare au fost Lotte in Weimar (1939), Doctor Faustus (1947), Confesiunile lui Felix Krull (1954, care era neterminată la moartea lui Mann). Aceste lucrări i-au determinat pe doi membri ai Academiei Suedeze să-l nominalizeze pe Mann pentru Premiul Nobel pentru Literatură a doua oară, în 1948. După ce a împlinit 80 de ani, Mann a plecat în vacanță în Țările de Jos.

La 18 iulie 1955, a avut dureri și umflături la piciorul stâng. Avea tromboflebită. Mann a fost transportat la un spital din Zürich. La 12 august 1955, a murit. La 16 august 1955, a fost înmormântat în Cimitirul din satul Kilchberg.

EMIL CIORAN

“Dragostea creşte în ardorile banalităţii şi se micşorează în trezirile inteligenţei. Dobitocia extatică se repetă cu uşurinţă, căci nicio piedică nu intervine dintr-un creier luciu. „Creşteţi şi vă înmulţiţi” – poruncă într-un univers de slugi, deschise spre patima orizontală şi incapabile de voluptăţi fără tăvăliri.” - (Emil Cioran în ”Îndreptar pătimaş”, 1945)

La data de 20 iunie, se împlinesc 30 ani de la trecerea în neființă a marelui filosof român şi scriitor de limbă franceză, Emil Cioran, unul dintre cei mai importanți gânditori lumii din secolului al XX-lea, descris ca aristocrat al dubiului, dandy al metafizicii, sau stilist al disperării şi încadrat în generaţia interbelică a mentorilor, alături de Noica, Eliade şi Ţuţea.

Emil Cioran s-a născut la 8 aprilie 1911, la Rășinari, în comitatul – pe atunci – Sibiu, tatăl său, Emilian Cioran, fiind protopop ortodox, preot în sat și consilier al Mitropoliei din Sibiu – unul dintre cei mai respectaţi oameni din localitate, iar mama sa, Elvira, fiind fiică de nobil transilvănean originară din Veneția de Jos, de lângă Făgăraș.

Cioran păşeşte în clasa I la şcoala generală din satul natal, aceeaşi unde avea să înveţe şi Octavian Goga, pe parcusrul primelor clase dovedindu-se „deplin corespunzător“ la purtare morală şi „distins“ la religie şi morală, citire, scrierea corectă, gramatică, aritmetică-geometrie, fizică-chimie şi celelalte. Continuă învăţătura la Liceul „Gheorghe Lazăr“ din Sibiu, una dintre şcolile de elită ale oraşului, atunci şi acum.

Pentru a participa la cursuri, Cioran a plecat din Răşinariul natal cu o tristeţe extraordinară, fiind nevoit să locuiască în gazdă, la Sibiu. În liceu, Cioran se dovedeşte deosebit de silitor, cu calificativele „foarte bine“ la religie, limba română, franceză, istorie, geografie, ştiinţe naturale şi desen şi „bine“ la germană, matematică, muzică şi restul.

La vârsta de 17 ani devine student al Facultăţii de Litere şi Filosofie din cadrul Universităţii Bucureşti, unde a fost coleg cu Constantin Noica şi i-a avut profesori pe Tudor Vianu şi pe Nae Ionescu. În această perioadă, Cioran, bun cunoscător al limbii germane, i-a studiat în limba lor maternă pe Immanuel Kant, Arthur Schopenhauer, și mai ales pe Friedrich Nietzsche, manifestând o înclinație spre agnosticism, sau cum spunea el ulterior spre „incoveniența existenței”. Începe să fie influenţat de operele lui Georg Simmel, Ludwig Klages și Martin Heidegger, precum și de filozoful rus Lev Șestov, care situase întâmplarea în centrul sistemului său de gândire.

În ultimul an al facultăţii publică articole în periodicele „Calendarul“, „Floarea de foc“, „Gândirea“, „Vremea“ şi „Azi“, iar după absolvire, în anul 1932, se înscrie la doctorat, în speranţa obţinerii unei burse în Franţa sau în Germania. Un an mai târziu obține o bursă a Fundaţiei Humboldt, care îi permite să continue studiile de filosofie la Berlin, până în 1935, unde intră în contact cu gândirea lui Nicolai Hartmann și a lui Ludwig Klages.

În anul 1934, i se publică în România primul volum, „Pe culmile disperării“, pentru care primeşte Premiul Comisiei pentru scriitorii tineri needitaţi şi Premiul Tinerilor Scriitori Români. Un an mai târziu îi este publicată „Cartea amăgirilor“, urmată de „Schimbarea la faţă a României“ – în 1936 şi „Lacrimi şi sfinţi“ – în anul 1937. Revenit în ţară în 1936, devine timp de un an profesor de filosofie la Liceul „Andrei Şaguna“ din Braşov, fără însă să fie atras de această latură pedagogică.

Dealtfel Cioran le spunea studenţilor să nu înveţe, fiindcă filosofia nu trebuie învăţată, ci trebuie judecată. În anul 1937, obţine o bursă a Institutului Francez din București şi pleacă la Paris, şederea sa aici prelungindu-se până în 1944. În 1942 o cunoaşte chiar la cantina studenţească, când lua masa, pe Simone Boué, cea care, fără a-i fi fost soţie în acte, i-a stat alături până la plecarea în eternitate a filosofului. Se spune că Simone Boué este cea care, de fapt, a adus un real echilibru în viaţa lui Emil Cioran.

În această perioadă începe să scrie „Îndreptar pătimaș”, ultima sa carte în limba română, încheiată în 1945, în acelaşi an Cioran stabilindu-se definitiv în Franța, în Cartierul Latin din Paris, unde a trăit ca apatrid după retragerea cetățeniei române de către autoritățile comuniste. În anul 1949, îi apare „Précis de décomposition“ („Tratat de descompunere“), prima sa carte în limba franceză, la Editura Gallimard, care va publica apoi majoritatea cărţilor sale.

Volumul îi aduce în anul 1950 Premiul Rivarol, singurul pe care îl va mai primi, refuzând ulterior toate distincţiile şi premiile care aveau să îi fie acordate (între care Sainte-Beuve, Combat şi Nimier), dar şi remuneraţii de mii de franci. Ulterior a trăit mult timp retras, nefiind atras de publicitate. A urmat publicarea volumelor Syllogismes de l’amertume (Silogismele amărăciunii) –în 1952, La tentation d’exister (Ispita de a exista) – în 1956, Histoire et utopie (Istorie şi utopie) – în 1960, La Chute dans le temps (Căderea în timp) – în 1964, Le Mauvais démiurge (Demiurgul cel rău) – în 1969, De l’inconvénient d’être né (Despre neajunsul de a te fi născut) – în 1973, Écartèlement (Sfârtecare) – în 1979, Exercises d’admiration (Exerciţii de admiraţie) – în 1986 şi Aveux et anathèmes (Mărturisiri şi anateme) – în 1987.

A pornit prin a fi un gânditor torturat de sentimente și senzații violente, mereu preocupat de problematica morții și a suferinței, fiind atras de ideea sinuciderii ca idee de sprijin a supraviețuirii şi de tema alienării omului, prezentă la Sartre sau Camus, dar formulată de Cioran astfel: „Să fie oare pentru noi existența un exil și neantul o patrie?”. La mijlocul vieţii a părăsit gândirea sistematică și speculațiile abstracte, pentru a se consacra unor cugetări profund personale, manifestate şi în perioada sa epistolară, în care a cultivat darul conversației cu numeroșii săi prieteni – Mircea Eliade, Eugen Ionescu, Paul Celan, Samuel Beckett, dovedindu-se un excepţional autor al genului.

Însă în anul 1981, venit pentru un colocviu la Răşinari, Cioran avea să o cunoască şi să se îndrăgostească de Friedgard Thoma, tânără cu calităţi extraordinare, inteligentă, cultă, care preda filosofia la o facultate din Germania şi cu care ulterior a întreţinut o corespondenţă intensă bazată pe o admiraţie intelectuală – şi nu numai – profundă şi reciprocă, numită ulterior de Cioran „blestemul său indispensabil”.

În 1990, la 79 de ani, Emil Cioran era considerat cel mai important stilist francez al secolului. În ultimii ani ai vieţii este chinuit de Boala Alzheimer şi este internat la Spitalul Broca, un centru renumit din Paris, unde Simone Boué, partenera sa de viaţă, îl vizitează zilnic, îl îngrijeşte şi îi este alături până în ultima clipă. Emil Cioran a trecut la cele veşnice la 20 iunie 1995, la vârsta de 84 de ani, şi este înmormântat în cimitirul Montparnasse din Paris. Casa filosofului din comuna natală este acum proprietate privată, pe care se află un bust al filosofului. Anual aici au loc colocviile „Emil Cioran“, iar oamenii din sat încă îi ştiu bine viaţa şi păstrează despre el cele mai frumoase legende.

Lada cu manuscrise şi documente lăsate de Emil Cioran în grija părinţilor la plecarea la Paris în 1937, a ajuns peste ani în strada Dealului din Sibiu, pentru ca mai apoi să fie adjudecată, pentru 36.000 de euro, de Laurence Tacou, directoarea Editurii L’ Herne, şi fiica lui Constantin Tacou, unul dintre bunii prieteni ai lui Cioran.

Ulterior colecţia a fost cumpărată, cu 507.500 de euro cu tot cu taxe, la licitaţie, de omul de afaceri de origine română, George Brăiloiu, care a donat-o Academiei Române. Mai mult, mai există 37 de manuscrise semnate de Emil Cioran, evaluate la peste un milion de euro, care au fost în dispută în justiţie între Universitatea din Paris şi o firmă de curăţenie care le-a descoperit în urmă cu câţiva ani în pivniţa apartamentului lui Simone Boue, după decesul acesteia.

În februarie 1995, Simone Boue scria Cancelariei Universităţilor din Paris că vrea să doneze bibliotecii instituţiei mai multe manuscrise ale lui Emil Cioran, însă ea a decedat după doi ani, iar donaţia nu s-a mai realizat. În cele din urmă justiţia franceză a decis că firma de curăţenie va putea dispune în mod liber de aceste manuscrise. Cioran a fost şi un om al contrastelor. Filosoful a scris cuvinte înfiorătoare despre români şi istoria lor, însă în anul 1989, după prăbuşirea dictaturii, ţopăia realmente pe stradă de bucurie şi striga că „ţara lui şi-a recăpătat libertatea”, în contextul în care el nu a cerut niciodată cetăţenia franceză.

A abandonat limba română motivând că nu dorea să scrie într-o limbă „pe care n-o înţelege nimeni”, dar a rămas până la sfârşitul vieţii cu sentimentul că, atunci când vorbeşte franceza, o „maltratează”. În tinereţe se declara, într-un articol, admirator al lui Hitler și justifica provocator „Noaptea cuțitelor lungi”, manifesta vădite afinităţi legionare – ca şi prietenii săi Ţuţea şi Eliade -, dar şi clare idei antisemite, viziuni repudiate peste ani, cu furie și rușine, motivându-le ca fiind „inadmisibile rătăciri ale tinereții”.

Emil Cioran, om de o rarisimă inteligenţă şi fineţe, ne-a oferit însă lecţia unei existenţe în care a luptat neîncetat să arate că noi oamenii suntem prost alcătuiţi, o aglomerare de fragmente, în care se întâlnesc urâtul şi divinul, în schimb a indicat ca sublime muzica şi poezia – ca fiind singurele care ne pot duce în rai.

Desigur că sensurile cele mai ascunse ale gândirii şi creaţiei sale, ni se vor arăta celor care vom avea „cutezanţa” să îi studiem impresionanta sa operă. Însă cel mai bine tot Cioran îşi sintetizează propria viaţă şi operă: „Am avut, mai mult ca oricine altcineva, exact viaţa pe care am vrut-o: liberă, fără constrângerile unei profesii, fără umilinţe usturătoare şi griji meschine.

O viaţă de vis, aproape, o viaţă de leneş, cum nu sunt multe în acest veac. Am citit mult, însă numai ce mi-a plăcut, şi dacă m-am străduit să scriu şi eu cărţi, efortul mi-a fost răsplătit de satisfacţia că nu m-am abătut, în ele, nicio clipă de la ideile şi gusturile proprii. Dacă sunt nemulţumit de ce am făcut, genul de viaţă pe care am dus-o, în schimb, nu mă nemulţumeşte. Şi asta înseamnă enorm […] Marele succes al vieţii mele e că am reuşit să trăiesc fără o meserie. În fond, mi-am trăit viaţa destul de bine. M-am prefăcut că a fost un eşec. Însă n-a fost.”

ADRIAN-NICOLAE COMAN