ULIȚA BĂRBIERILOR

Marţi, 29 Iulie 2025 10:46

Un zapis vechi, de la 1660, consemnează că Ulița Bărbierilor se întindea în apropierea Curții Vechi din București, alături de Bărăție, bună parte din șirul prăvăliilor acesteia fiind proprietatea Bisericii Domnești, închiriate bărbierilor Iane, Mihul, Iorga, Sima, Iancul, alături de Iamandi cizmarul, Stoian cârciumarul și rachierii Vane și Vulea.

Cei mai mulți dintre bărbieri erau mari iscusiți nu numai în ale rasului bărbilor sau tunsului, dar și la oblojitul rănilor, deschiderea buboaielor, scoaterea dinților, dregerea oaselor scrântite sau frânte, punerea lipitorilor și efectuarea tăieturilor de mică chirurgie, de mare pricepere dând dovadă și la extragerea săgeților din trupurile supraviețuitorilor câmpurilor de luptă.

Unii dintre ei nu se dădeau în lături să încerce chiar tratamente, prescriind infuzii, siropuri și prafuri, pe care de multe ori le preparau singuri, după rețete încercate pe alți bolnavi. Cu toate că dibăcia lor medicală nu o dobândiseră prin studii de specialitate - o furaseră de la meșterii unde-și făcuseră ucenicia - bărbierii au fost recunoscuți ca fiind cei dintâi slujitori ai lui Esculap.

Lucrurile stătuseră aproape întocmai chiar și în țările Apusului, înainte de secolul al XII-lea, până să apară școlile medicale de doctori. Chiar și după apariția acestor școli, absolvenții, considerând adesea înjositor să pună mâna pe bisturiu sau lanțetă, au lăsat multe asemenea treburi pe seama bărbierilor. Se credea că medicul trebuie să țină la demnitatea tagmei sale, care presupunea doar punerea diagnosticului pe temeiul preceptelor învățaților greco-romani sau arabi, să dea indicații de tratament și eventual ,,să-și etaleze erudiția prin argumentații scolastice în disputele cu veșnic invidioșii colegi de breaslă”, cum scrie G. Brătescu.

Într-o asemenea mentalitate, îngrijirea bolnavilor revenea direct bărbierilor, neștiutori de latină, dar foarte pricepuți, în schimb, să oprească hemoragiile, să spele și să panseze rănile, să facă incizii, nu de puține ori spunându-li-se chirurgi bărbieri. Veacuri de-a rândul a existat o corporație a chirurgilor bărbieri, alături de cea a medicilor. Totul pleca de la faptul că recrutarea doctorilor se făcea, aproape în exclusivitate, din rândul clericilor și, cum ,,biserica avea oroare de sânge”, călugărilor medici le era interzis să practice operații. Așa a apărut meseria de bărbier chirurg, dar și o stagnare a artei chirurgicale.

Cum permanentele conflicte armate dintre seniorii feudali făceau absolut necesară meseria de bărbier chirurg, mulți dintre cei care o practicau se deplasau pe câmpurile de luptă și, nu de puține ori, datorită priceperii lor, ajungeau la mare trecere pe lângă conducătorii militari și politici, mulțumiți de ei.

Date fiind obligațiile lor profesionale, prin contactul nemijlocit cu bolnavii pe care-i îngrijeau, bărbierii chirurgi, multă vreme, au fost singurii capabili să asigure mersul înainte al medicinei.

G. Brătescu scrie că: ,,În timp ce doctorii socoteau că este o impietate să contrazici litera tratatelor lui Galen sau ale lui Avicenna, chirurgii inculți experimentau, cu sau fără voie, și, pe nesimțite, își perfecționau meșteșugul, dintre ei ridicându-se mari personalități înnoitoare, precum ilustrul Ambroise Pare (1517-1590), părintele chirurgiei moderne, cel care a inițiat tratamentul rațional al rănilor prin aplicarea bandajelor simple și renunțarea la practicile dăunătoare a arderii plăgilor cu fierul roșu sau operării lor cu ulei fierbinte.

Mai întâi în Transilvania, după care în toate teritoriile românești, s-au manifestat mai mulți ,,doctori și bărbieri”, ale căror servicii iscusite i-au făcut foarte cunoscuți. În aprilie 1534, ,,să-i lase sânge și să-i pună ventuze”, domnitorul muntean Vlad Vintilă cerea sprijinul brașovenilor - să-i fie trimis bărbierul Grigore, unul care dobândise o bună faimă. La serviciile lui apela, în 1536, și Petru Rareș. Cerut de Alexandru Lăpușneanu, de peste Carpați, a venit în Moldova, la 7 iunie 1560 ,,îndemânaticul Andrei”.

Adesea, să atragă pe cei mai pricepuți ,,doctori bărbieri”, domnitorii ofereau mari recompense. Într-o epistolă, adresată magistraturii Bistriței, la 1621, Ștefan Tomșa făgăduia să plătească 100 de galbeni ,,bărbierului doctor” în stare să vindece durerile de cap și urechea înfundată a unui apropiat. Bistrițenilor li se adresează și Mihai Viteazul, cu ordinul: ,,Fiindcă în tabăra noastră ne trebuie meșteri, vă poruncim ca, după obicei, să ne trimiteți, lângă Sebeș, tot felul de meșteri din orașul vostru, de bună seamă și bărbieri”.

Să aibă la curțile lor ,,bărbieri doctori” devotați, cu multă pregătire, unii domnitori s-au îngrijit să trimită tineri, în Transilvania, pentru a învăța meseria. În general au reușit, însă, au fost cazuri când s-a apelat la doctori bărbieri de alte nații, așa cum a făcut-o Matei Basarab, după rana căpătată în bătălia de la Flinta, din 1653, când domnitorul muntean a angajat un polonez. Cum vindecarea întârzia foarte mult, a chemat de la Sibiu un alt bărbier, care a descoperit că piciorul domnitorului era aproape cangrenat după ce parșivul polonez, îndemnat de unii boieri ,,haini”, îl oblojise cu plasturi în care picurase venin. Apărea și la noi abominabila practică a implicării ,,doctorilor bărbieri” în crimele de la curțile regale și nobiliare din Europa. Plasturii aplicați pe rana domnitorului au intrat în istorie ca ,,plasturii Matei Basarab”, de tristă faimă.

Solicitările domnitorilor munteni și moldoveni pentru trimiterea de ,,doctori bărbieri”, din Transilvania, încetează în secolul al XVIII-lea, când în principalele târguri din Țara Românească și Moldova, apar mulți care practicau această meserie, unii devenind renumiți. S-a ajuns până acolo încât a fost nevoie să ia ființă primele bresle bărbierești, staroste al acestora fiind, nimeni altul, decât bărbierul care-l slujea pe vodă.

Se întâmpla, uneori, ca meșterii de frunte în ale tratamentelor, să ajungă în demnități râvnite mult de boieri, așa cum s-a întâmplat cu bărbierul Gânscă, pe care Vasile Lupu l-a ridicat la rangul de șoltuz (cârmuitor) al cetății de scaun.

Prăvăliașii de pe Ulița Bărbierilor din București, așezați în proprietatea Bisericii Domnești, erau obligați să-i spele ,,pre cap” pe toți clericii acestei biserici, spălarea fiind una binevenită într-o vreme când păduchii erau foarte răspândiți, de la bordeie până în perucile aristocraților de la Versailles.

Secolul al XVIII-lea este și cel al apariției primelor spitale în București sau Iași, însă, chiar dacă au fost înființate asemenea unități medicale, în continuare, parte din aplicarea tratamentelor a revenit unor bărbieri, în vreme ce alții au fost desemnați să fie responsabili cu îngrijirea curățeniei corporale a celor aduși ,,la bolejniță”.

Au fost bărbieri care o viață întreagă au muncit în spitale, așa cum a făcut-o Toma ,,ot Colțea”, care, la 1823, se adresa cu o jalbă domnitorului Grigore al IV-lea Ghica pe motiv că după peste 32 ani de slujire în spital, spălând și curățând pe bolnavi la cap - rămas săcat de vederea ochilor - nu mai era vrednic să mai fie bărbier și ,,sărac, lipsit de hrana vieții”, ruga să fie miluit cu o carte prin care să scape de dăjdiile către visterie și toate podvezile sau angaralele. Pe plânsoarea bărbierului, care ostenise o viață întru alinarea suferințelor adăpostiților în așezământul cantacuzinesc, domnitorul a pus o rezoluție favorabilă.

Între timp, atât în Țara Românească cât și în Moldova, medicii și chirurgii cu diplome obținute în universitățile europene, se stabilesc la București, Iași sau alte câteva orașe și pun temelia sistemului sanitar românesc, începând să desfășoare munca utilă care se impunea, una destul de mănoasă pentru ei.

Bărbierii ar fi trebuit să fie împăcați cu situația, ca auxiliari umili ai medicilor cu studii, numai că, mulți au continuat să se ocupe clandestin cu tratarea celor mai diferite boli, chiar dacă mediciniștii cu studii le dăduseră dezlegare doar să ia sânge și să pună cu pricepere lipitori.

În august 1832, după descoperirea unor nereușite ale bărbierilor fără studii medicale, Comitetul carantinelor a poruncit examinarea tuturor, atât de la orașe cât și de la sate, și numai celor destoinici să li se permită practicarea micii chirurgii. Apăreau, astfel, primele reglementări în domeniul sanitar, legate de exercitarea ,,meșteșugului doftoricesc” de către bărbieri, dar punerea lor în aplicare avea, totuși, să mai întârzie, în catagrafia Bucureștiului din 1838 fiind menționat faptul că în oraș practicau meseria 61 de meșteri bărbieri, cu 79 de calfe și 15 ucenici.

La 1842 s-a stârnit o adevărată panică printre bărbierii bucureșteni, când s-a auzit că Nicolae Krețulescu, fiu de mare boier, întors de la Paris, unde-și susținuse teza de doctor în medicină și chirurgie, a propus înființarea unei școli pentru instruirea ,,ofițerilor de sănătate”, asemenea felcerilor din alte țări, pregătiți să acorde asistență medicală elementară și să organizeze activitatea antiepidemiologică igienistică pe teritoriile unde nu existau medici. Acest proiect generos a fost întâmpinat cu multă răceală de către Eforia spitalelor, cea care, la vremea de atunci, dirija viața medicală. Comisia ,,doftoricească a eforiei”, a judecat că, la noi, felcerii n-ar putea trăi făcând doar meseria asta și că ,,felceria trebuie neapărat să se însoțească cu alt meșteșug, cum ar fi bărbieria”. În felul acesta, Nicolae Krețulescu a fost nevoit să accepte ca absolvenții școlii sale să îmbine îndeletnicirea de subchirurg cu cea de bărbirer.

,,Școala de chirurgia cea mică” a fost deschisă solemn, în ianuarie 1842, la Colentina, însă șirul necazurilor directorului Nicolae Krețulescu nu s-a sfârșit: numărul elevilor înscriși era unul neîndestulător, astfel că a trebuit să ia legătura cu Agia, ca bărbierii cunoscuți să fie aduși cu forța la cursuri, după ce pentru învățăcei, luminatul doctor, în 1843, publicase un manual de anatomie descriptivă.

În ciuda tuturor adversităților, cursurile lui Nicolae Krețulescu și-au dovedit eficiența, cariera fostelor calfe de bărbieri luând o întorsătură de toată lauda, mulți dintre ei ajungând să aibă diplome de ,,patron chirurg”, iar alții să ocupe funcții în ierarhia sanitară civilă sau militară. Toți absolvenții și-au adus o contribuție onorabilă la îmbunătățirea asistenței sanitare a populației.

După 1850, au apărut mai multe școli medicale cu grad înalt de competență, totul culminând cu deschiderea, în 1869, a Facultății de medicină din București - sub patronajul ilustrului medic Carol Davila, ajutat de Nicolae Krețulescu - care a dus la o creștere rapidă a personalului medical calificat. Era inevitabil ca, în urma creșterii numărului de medici, dentiști și subchirurgi, rolul bărbierilor să se diminueze în mod simțitor, mai ales după organizarea serviciilor de consultații și tratamente gratuite de pe lângă spitalele bucureștene. Declinul chirurgiei bărbierilor a devenit unul implacabil și, pe mai departe, cele două profesii s-au întreprins separat, mai ales după ce bărbierilor li s-a luat dreptul să poată trece examenul de subchirurg.

Articol realizat de VICTOR PANDURU