BIRUL ȘOIMILOR

Marţi, 07 Aprilie 2026 10:31

Sublima Poartă a Stambulului, primea de la țările române haraciul cel mare, tributul de sânge, reprezentat de copiii, smulși din familii să devină ieniceri, dar, printre altele, și birul șoimilor, păsări de care avea nevoie marele cap al vânătorilor sultanului (padișahului), frumoșii prădători din munții noștri și câmpiile dunărene fiind foarte căutați, după isprăvile făcute în fața turcilor.

Când venea vremea plății haraciului cel mare - care trebuia astfel pusă, încât, cu două zile înainte de Ramazan, să facă posibilă plata ienicerilor - la visteria Curții domnești erau aduși mulți bucureșteni, forțați să asculte, chipurile bucuroși, muzici românești și meterhanele turcești, în vreme ce se uitau cum, înaintea domnitorului și agăi trimis de Otomanie, cărate de la visterie până la căruțe, se încărcau sute de pungi cu bani, puse câte 30-35 în lăzi cu cercuri de fier, pe care, marele vistier, după ce fuseseră închise de ajutoarele lui, le pusese pecețile.

Pe tot timpul căratului lăzilor, muzicile cântau, dar, bucureștenii, nicidecum veseli, priveau cu ciudă după grămada de bogății, care luau drumul Istanbulului.

Tributul de sânge era mai dureros - după ce, smulși din familii, băieți de 12-17 ani, bine făcuți, găsiți buni să ajungă luptători, devotați apărători ai sultanilor, luau același drum al Înaltei Porți – și, nu de puține ori, convoaiele căruțelor pline cu copii erau însoțite cu vaiete de părinți până la Dunăre.

Față de jalea plecării tributului cel mare și a birului de sânge, plecarea birului șoimilor era cu adevărat motiv de mândrie, vultureii roșii, vultureii de seară, vultureii rândunelelor, șoimul călător și șoimul dunărean fiind considerați, de turci, fără rivali, după ce văzuseră că șoimii de pe meleagurile nostre erau unele dintre cele mai de laudă păsări de pradă, pentru viteza și abilitatea incredibilă în a vâna din zbor. Agilitatea aeriană era una deosebită. Se datora, în primul rând, unei viteze dintre cele mai mari, pentru o creatură pământeană, capabili să atingă, în picaj, peste 320 km/oră, să lovească prada cu gheare puternice, urmărită, din înălțimi, cu ochi iscusiți de opt ori mai ageri decât cei ai omului.

La fiecare sosire a primăverii, vătafii plaiurilor – mai ales ai plaiurilor de la poalele Făgărașului, cei mai înalți munți ai noștri - se perpeleau de moarte, știindu-se îndatorați domnitorilor să predea un număr de șoimi, sub amenințarea că, dacă nu sunt ,,urmăritori ai poruncii”, în caz contrar li se vor trimite ,,un mumbașir (inspector fiscal) cu greu treapăd”.

Așa se făcea că, în fiecare primăvară, vătafii de plai plecau spre șoimarii cunoscuți, promițând că, în caz de aducere a șoimilor, le vor da, după cum se spunea, toate ,,comorile lui Iov”, pe lângă scutirea de orice bir pe anul în curs.

Șoimarii aveau priceperea lor pentru prinderea șoimuleților în cuiburi. Mai întâi, urmăreau șoimoaicele, toată iarna, să vadă unde-și făceau cuiburile și, aproape de fiecare dată, vedeau că, pitulate, alegeau scorburile pereților prăpăstioși de stânci, primejdioși în cățărare, până la amețeli. Totul presupunea multă îndemânare și, uneori, renunțau, deși știau că fuseseră dați de gol de țipetele puternice ale șoimilor, auzite de vătafi, care, uneori ajungeau să-i chinuie, să-i ocărască și chiar să le ia bunuri.

Vătafii de plai aveau teamă mare de rămânerea fără huzmetul (funcția) lor, unul de fală și, mai toți, dădeau pedepse când nu li se predau pui de șoimi, după cum fusese înțelegerea.

Grăbiți să ajungă la puii care, după 35-42 zile de la eclozare, își luau zborul, șoimarii făceau mai multe încercări. Când îi urmărea norocul, în cuiburi găseau cel mult patru pui, femela de șoim făcând doar 3-4 ouă.

Prinderea puilor se făcea după ce le dădeau penele și presupunea mâini îndemânatice ,,fără tremurare”, cum se spunea, după care urma hrănirea lor cu insecte de talie mică (greieri, lăcuste, cosași) lilieci, șopârle, păsări mici, cântătoare, acvatice, porumbei, sau carne crudă de pui.

Șoimarii erau obligați să facă și un dresaj de început al șoimuleților. Puiul, cu ochii acoperiți, era ținut legat de un picior cu sfoară lungă. Când i se dădea jos masca, de aproape, pleca un porumbel, legat tot cu sfoară lungă de picior și, din instinct, șoimulețul se lua în zbor după el. Odată ajunși la turci, cu dresori anume pregătiți, dresajul continua în deșert, până marele cap al vânătorilor sultanului era mulțumit. Îngrijitorii de șoimi erau numiți turangi.

Cu șoimi se vânau potârnichi, fazani, cocori, gâște și rațe sălbatice, porumbei, prepelițe, lișițe și alte păsări din care se preparau mâncăruri gustoase, căutate mai ales de obrazele subțiri, cum se spunea.

Cei mai renumiți soimari din Țara Românească erau cei din Harabor, un sat de munte dintre Schela și Hurezul Gorjului, sat scutit de dări, pentru că toți locuitorii lui erau șoimari. Procurau șoimi de haraci pentru Stambul, dar și șoimi pentru domnii pământeni, molipsiți și ei de vânătoarea cu aceste superbe creaturi.

După șoimarii gorjeni, ca renume, veneau țăranii șoimari ai satului Bobești din Popești-Leordeni, care, fiind aproape de capitală, erau căutați de oamenii domniei, mai ales pentru nevoi urgente. În asemenea cazuri, sau altele când îndestulau cerințele curții domnești, bobeștenii erau scutiți individual de plata poverilor către visterie.

Articol realizat de VICTOR PANDURU