Să nu îi uităm niciodată! Doi argeșeni ce au făcut istorie, Ion C. Brătianu și Gheorghe I.I.C. Brătianu

Luni, 27 Aprilie 2026 10:27

Se împlinesc, zilele acestea, 135 de ani de la trecerea în neființă a marelui om de stat Ion C. Brătianu și, totodată, 73 de ani de la uciderea, prin supunerea la regimul inuman de temniță, a nepotului acestuia, Gheorghe I.I.C. Brătianu. Două minți luminate ale acestei țări de care nu trebuie să uităm niciodată!

BRĂTIANU, Ion C.

(Pitești, Argeș, 2 iunie 1821 - Florica, Ștefănești, Muscel, 4 mai 1891). Membru de onoare al Academiei Române (19 martie 1885).

Mare proprietar funciar și urban, om politic și de stat, parlamentar

Al cincilea copil al stolnicului Constantin/Dincă Brătianu și al Anei Brătianu (n. Tigveanu). Primele studii le urmează în localitatea natală, sub atenta îndrumare a dascălului Nicolae Simonide. Din adolescenţă, părinţii îl trimit să urmeze o carieră militară şi va face parte, pentru o scurtă perioadă de timp, dintr-un escadron de cavalerie condus de fratele său, Teodor.

Studii - Școala Națională, Pitești (1832), ofițer (1839), Politehnica și Collège de France, Sorbona, Franța (1841-1850).

Aici, atrage mai întâi atenția, apoi prietenia celebrilor profesori Jules Michelet și Edgar Quinet. Devine membru fondator, Societatea Studenților Români din Paris (1845). Promotor al modernizării României. Secretar, Guvernul Revoluționar Provizoriu, București (1848), Șeful Poliției Capitalei (1848). Activitate în exil, Franța (1849 - 1857). Membru, Comitetul Democratic European, Londra.

Deputat de Argeș: Divanul ad-hoc al Munteniei (1857); Adunarea Electivă din Capitală (1859).

Membru, Consiliul Administrativ Central (1866). A influențat, în 1866, demiterea lui Cuza, fiind unul dintre liderii Coaliției Monstruoase (numele dat alianței dintre conservatori și liberalii radicali, constituită în scopul îndepărtării domnitorului Alexandru Ioan Cuza de la domnie. Această coaliție nefirească s-a format, în timp, între stânga politică (radicalii) și dreapta politică (conservatorii), logică în contextul regimului personal autoritar instaurat de Cuza.

Liderii acestei coaliții au fost radicalul C. A. Rosetti și Ion C. Brătianu, cărora li s-au alăturat și alte personalități ale vieții publice: conservatorul Lascăr Catargiu, moderatul Ion Ghica, Dimitrie A. Sturdza, Nicolae Golescu, Petre Mavrogheni și alții.)

După refuzul lui Filip de Flandra al Belgiei de a ocupa tronul României, pe 19 martie 1866, Ion C. Brătianu este trimis de urgenţă la Düsseldorf, pentru a obţine consimţământul venirii în România din partea tânărului principe Carol de Hohenzollern Sigmaringen, a familiei sale şi a regelui Prusiei Wilhelm I.

Între timp, la Bucureşti, în ziua de 30 martie, Locotenenţa Domnească publică o proclamaţie către popor, recomandând alegerea prin plebiscit a prinţului Carol de Hohenzollern ca domnitor al românilor, cu drept de moştenire, care va domni sub numele de Carol I.

Plebiscitul se desfășoară cu un rezultat net favorabil. Pe 29 aprilie 1866, principele Carol a plecat în Elveţia, la Zürich, ţară cunoscută pentru neutralitatea sa în orice conflict european. Aici, el obţine un paşaport fals pe numele Karl Hettingen, „călătorind la Odessa pentru afaceri”. Aşadar, cetăţenia eleveţiană era o bună acoperire pe drumul spre Principate, când trebuia să treacă prin Austria, care se afla în război cu ţara sa. Călătoria nu a fost lipsită de peripeţii, căci tânărul principe risca în orice moment să fie prins de autorităţile austriece. Ultima parte a drumului o parcurg împreună. Proclamat domnitor al României în ziua de 10/22 mai 1866, Carol rămâne cu acest titlu până în data de 14 martie 1881, când este proclamat rege, devenind astfel primul rege al României.

Volume importante: Mémoire sur l’ Empire d’Autriche dans d’Orient/Memoriu privind Imperiul Habsburgic în problema Orientului (1855); Mémoire sur la situation de la Moldo Valachie depuis le Traité de Paris/Memoriu asupra situației Moldo-Valahiei după Tratatul de la Paris (1857).

Președinte, Partidul Național Liberal (1876-1888), ministru (1860~1882), (1876~1888). Conducător, prim ministru - delegația României la Congresul de Pace, Berlin (1878), consacrarea internațională a independenței naționale. Semnatar, Tratatul secret cu Austro-Ungaria, Viena (1883).

Marele om de stat a supraviețuit unor atentate, în număr de două (trei, după Sabina Cantacuzino). ”Cea dintâi încercare a fost aşa- zisul accident de trăsură de la 4 iulie 1878. Mama, chemată telegrafic de la Florica, ne scria cu data de 6 iulie din casa d- rului Davila: „Brătianu este mai bine, a fost aşa de rău încât a scăpat ca printr- o minune. Alaltăieri seara, pe la orele 10, se întorcea singur într- o birjă de la Vodă. Caii au fugit etc… a rămas ca un mort jos, rece şi fără puls, cam vreo ¾ de oră. Când au venit sergenţii, l- au luat şi l- au dus într- o casă din mahala (a Cucoanei Mariţa). Ea a avut ideea să trimită la Davila, l-a sculat din somn, s-a îmbrăcat îndată şi a venit. Dr. Davila nu ştia de cine e vorba şi mare i-a fost mirarea văzând pe tata“. Vizitiul muscal, neatins în cădere, plecase cu trăsura în oraş fără să ţină seama de personagiul important luat de la Palatul Cotroceni şi rămas în şanţ fără simţire! Vorbă să fie!”

Al doilea atentat s-a petrecut la la 2 decembrie 1880. Ion C. Brătianu tocmai plecase de la Camera Deputaţilor. Singur, se îndrepta spre locuinţa sa când, pe nevăzute, un individ îi înfinge un cuţit în piept. Din fericire, lama cuţitului n-a putut străpunge hainele groase, de iarnă. Atacatorul a încercat o nouă lovitură, rănindu-l în zona gâtului, dar deputatul de Vlașca, Goga, i-a venit în ajutor și i-a dat peste mâna înarmată cu bastonul său, cu cap metalic. Autorul se numea Ion Pietraru.

În sfârșit, al treilea atentat (al doilea după cei mai mulți) s-a petrecut în seara zilei de 4 septembrie 1886. Ion C. Brătianu ieșea de la Ministerul de Interne însoțit de C. F. Robescu, fost director general al Poștelor și Telegrafului, și de un sergent. Dintr-o săritură, în fața prim-ministrului apare un individ cu un pistol în mână (Stoica Alexandrescu, un mărunt negustor din Râmnicu Sărat). De la doar câțiva metri apasă pe trăgaci. Pistolul însă nu ia foc. Cei doi rămân ca de piatră. Trage a doua oară, dar asupra lui se aruncă sergentul care avea misiunea de a-l păzi pe Brătianu. Glonțul pornit din țeava este deviat și lovește catarama de oțel a lui Robescu (ulterior acestuia i se va spune „Cataramă”), fără a răni pe cineva.

Ion C. Brătianu a fost căsătorit, din 1858, cu Caliopi-Pia Pleșoianu, cu care a avut opt copii: Florica (1862-1865); Sabina (1863-1944), căsătorită cu doctorul Constantin Cantacuzino; Ion/Ionel (1864-1927), de cinci ori prim-ministru, președinte al PNL, cel mai mare om politic și de stat al României; Constantin/Dinu (1867-1950), inginer constructor și agronom, ultimul președinte al PNL; Vintilă (1867-1930), prim-ministru, președinte al PNL, primar al Capitalei; Maria (1868-1945), mama poetului Ion Pillat; Tatiana (1870-1940), căsătorită cu Ion I. Niculescu-Dorobanțu, politician liberal și prefect de Ilfov; Pia (1872-1946), căsătorită cu Alexandru Alimănişteanu, diplomat, economist şi bancher.

Ion C. Brătianu a deținut întinse suprafețe de teren la Ștefănești, Rătești, Argeș. Îndrăgostit de munca pământului, acesta făcuse, la Florica, o fermă din care reușea să vândă produse agricole de calitate superioară. Iată cum îl caracteriza reputatul istoric, Constantin Bacalbașa: ”Brătianu la Florica lui din județul Muscel producea unt, producea vin, producea țuică, iar produsele erau toate de cea mai bună calitate, erau foarte mult căutate pe piață. Deci, Brătianu era cel dintâi ”boier” care punea în comerț lucruri fabricate în ferma lui. Acesta era un mare merit pentru vremea aceea și crea omului un titlu mai mult de democratism.”

Se stinge din viață la Florica, Ștefănești, în data de 4 mai 1891. O zi mai târziu, la 5 mai, sosește aici Regele Carol I, pentru a-i aduce un ultim omagiu. Fiica, Sabina Cantacuzino (născută Brătianu), scrie: ”...îl primi mama, înconjurată de toți copiii ei. Se aplecă de-i sărută tatei mâna, și zise plângând: Am pierdut pe cel mai bun amic ce aveam.”

Înmormântat, Capela de famile, Florica, Ștefănești, Argeș. Contribuții deosebite la: redimensionarea statutului intern și european al României în etapa istorică invocată; înscrierea problematicii autohtone pe agenda politică europeană; dezvoltarea economică a zonei Argeș-Muscel. Bulevard, busturi, colegiu, statuie la Pitești, alte valoroase recunoașteri publice.

BRĂTIANU, Gheorghe I. I. C.

(Ruginoasa, Iași, 21 ianuarie/3 februarie 1898 – Sighetu Marmației, Maramureș, 24/25 aprilie 1953). Membru corespondent (2 iunie 1928), membru titular al Academiei Române (1941-1953), exclus (8 iunie 1948), titlu recunoscut postmortem (1990). Discurs de recepție, Nicolae Iorga (26 mai 1943).

Istoric, mare proprietar funciar, militant politic

Integrat arealului argeșean prin originea familiei, suprafețe de teren, activitate publică, loc de veci.

Fiul lui Ion (Ionel) I.C. Brătianu și al prințesei Maria Moruzi-Cuza, văduva lui Alexandru Cuza (fiul domnitorului Al. I. Cuza). Părinții săi s-au despărțit imediat după o căsătorie de conveniență, pentru ca tatăl, Ionel Brătianu, să-l poată recunoaște ca fiu legitim.

Liceul Național, Iași (1916), facultățile de Drept, Iași (1919) și de Litere, Paris (1921). Doctorat: filosofie (1923, Cernăuți); litere (1929, Paris).

Înscris voluntar, în armată, în Războiul de reîntregire națională (1916), în Regimentul 2 artilerie urmând (1917) cursurile Școlii de Ofițeri de Rezervă. Participant la luptele de pe Valea Trotușului (1917) și din Bucovina (1918). Rănit de două ori. Înrolat, din nou, voluntar (1941), participant, campania din Bucovina (1941), Crimeea (1942).

Profesor, universitățile din Iași (1923– 1940) și București (1940– 1947), unde i-a succedat lui Nicolae Iorga. Director fondator, Institutul de Istorie Universală Nicolae Iorga, București (1941–1947), decan, Facultatea de Litere, București (1940– 1941).

La 27.01.1922 s-a căsătorit cu Elena Sturdza, sora prințului Mihai Gr. Sturdza, cu care a avut trei copii: pe Maria și pe gemenii Ion și Ioana.

Volume importante: Une enigme et un miracle historique: Le peuple roumain/O enigmă și un miracol istoric: poporul român (1937/1940); Acțiunea politică și militară a României în 1919 în lumina corespondenței diplomatice a lui Ion I. C. Brătianu (1940); Origines et formation de l’unité roumaine/Originile și formarea unității românești (1943); Tradiția istorică despre întemeierea statelor românești (1945); La Mer Noire …/ Marea Neagră… (1969, postum); Sfatul Domnesc și Adunarea Stărilor în Principatele Române (1977, postum); File rupte din cartea războiului. Numeroase studii, articole, comentarii, reuniuni naționale și internaționale. Preocupări distincte pentru redefinirea societății medievale autohtone și balcanice (Une nouvelle histoire de l’Europée Moyen Âge/O nouă istorie a Evului Mediu European (1938).

Gheorghe Brătianu devine, în timp, datorită personalității sale complexe, o voce de care se ține cont în cadrul PNL, în special în rândul tinerei generaţii. Problema reîntoarcerii pe tron a lui Carol al II-lea va genera însă apariţia unor disensiuni la nivelul elitei partidului. Spre deosebire de majoritatea liderilor, în frunte cu Vintilă Brătianu, unchiul său, şi I. G. Duca, Gheorghe Brătianu a sprijinit reîntoarcerea în ţară a principelui Carol şi proclamarea acestuia ca suveran. În timpul discuţiilor din noaptea de 7 iunie 1930, la numai o zi după sosirea inopinată la Bucureşti a lui Carol, Brătianu l-a asigurat de sprijinul său. Obţinând sprijinul tuturor partidelor, cu excepţia PNL, Carol a fost proclamat rege al României la 8 iunie 1930.

Pe planul politicii externe, Gheorghe Brătianu s-a opus politicii duse de Nicolae Titulescu de apropiere de Uniunea Sovietică, respingând orice fel de alianță cu aceasta și preferând alianța cu Germania. Carol al II-lea notează în jurnalul său că Gheorghe Brătianu era „marele apostol al înțelegerii cu Germania”

Ca urmare a atitudinii sale, Gheorghe Brătianu a fost exclus din partid. Cu toate acestea, tânărul istoric a reuşit să strângă în jurul său o serie de personalităţi marcante precum Ştefan Ciobanu, C. C. Giurescu, P. P. Panaitescu, Simion Mehedinţi, Arthur Văitoianu, Mihai Antonescu, ş.a., iar la 15 iunie a anunţat înfiinţarea propriei formaţiuni politice pe care a denumit-o tot Partidul Naţional Liberal, fiind denumit în epocă PNL-Georgist. Partidul a sprijinit în primii ani politica lui Carol al II-lea, însă, pe măsură ce acesta îşi accentua lupta împotriva partidismului şi parlamentarismului, regimul său căpătând nuanţe autoritare, Brătianu a început să se distanţeze de atitudinile politice ale monarhului. Partidul Național Liberal Gheorghe Brătianu/Georgiștii s-a reunificat (10 ianuarie 1938) cu gruparea condusă de Constantin/Dinu I. C. B, fratele tatălui său. După numai trei luni, partidele politice vor fi dizolvate, iar liberalii se vor vedea nevoiţi să activeze în ilegalitate.

Din cauza activității politice desfășurate, în septembrie 1947 i s-a fixat domiciliu forțat, pentru ca în 1950 să fie închis, fără a fi judecat, la Sighet. Deținut politic (1950– 1953).

Exterminat, Penitenciarul Sighetu Marmației, Maramureș. Oseminte aduse în Capela de familie, Florica, Ștefănești, Argeș (1971), împreună cu cele ale unchiului său după tată, Constantin/Dinu I. C. B., ultimul președinte al PNL.

Membru al Comitetului Național al Istoricilor Români, al Institutului Kondratov din Praga, al Societății Regale de Științe și Litere din Boemia, al Comitetului Internațional de Studii Istorice. Doctor honoris causa al Universității din Bonn.

Bust, amfiteatru, simpozion național, Facultatea de Istorie, Filosofie, Jurnalism, Pitești (2003), alte aprecieri publice antume și postume.