EPOPEEA DESCOPERIRII POLULUI SUD

Marţi, 19 Mai 2026 10:07

În ianuarie 1907, tânărul Roald Amundsen cerea îngăduința mai cunoscutului navigator, Fridtjof Nansen, co-naționalul său norvegian, să repare legendarul vas ,,Fram”, care înfruntase de două ori ghețurile arctice, pentru descoperirea Polului Nord. Făcea solicitarea, cunoscând că Nansen, atras de evenimentele pentru obținerea independențeitotale a Norvegiei față de Danemarca, se consacrase ca purtător de cuvânt al țării sale. Inițial a fost refuzat, sub pretextul că însuși Nansen avea nevoie de vas. Până la urmă,preocupat de marile probleme de stat,Nansen a cedat ,,Fram”-ul tânărului său compatriot.

Ajutat de numeroșii admiratori, dar mai ales de guvernul norvegian care i-a alocat 75.000 coroane, Amundsen, anevoie dar temeinic, s-a apucat de reparația vasului și pregătirea expediției. Cum, între timp, la 6 aprilie 1909, Polul Nord a fostatins de americanul Robert Peary și nu voia să fie al doilea care atingea acest pol, s-a hotărât să ajungă la Polul Sud. Aceeași țintă și-o propusese și căpitanul englez Robert Falcon Scott, mult mai avansat în pregătiri. Amundsen nu s-a descurajat și așa începea o mare competiție.

La 15 iunie 1910 ,,Terra Nova”, nava științifică, comandată de Scott, la bord cu 50 de oameni, printre care 11 naturaliști, 40 de sănii, 3 dintre ele pe șenile, de forma unor tractoare-automobil, 33 de câini siberieni și 19 ponei de Manciuria, părăsea Marea Britanieîn direcția Noii Zeelande.

La 9 august 1910, din portul Akershus, părăsea coastele norvegiene și Amundsen cunava ,,Fram”, în aceasta fiind încărcate: o casă de lemn demontabilă, 15 corturi, pentru adăpostit fiecare 16 oameni, 10 sănii, peste 100 de câini groenlandeziși o mare cantitate de provizii.

În Noua Zeelandă, ,,Terra Nova” a ajuns la 2 ianuarie 1911, iar ,,Fram”, după o călătorie de 16.000 mile, cu scurte popasuri în insulele Madeira și Kerguelen, la 12 ianuarie 1911, a aruncat ancora în Golful Balenelor, din partea răsăriteană a barierei de gheață a Antarcticii.

De cum au debarcat pe ghețar, pentru iernare, norvegienii s-au apucat să ridice: casa de lemn, adusă de acasă, lungă de 40 m și lată de 7,80 m, corturile pentru câini, un depozit de gheață pentru păstrat alimente și unul pentru depozitat combustibil, baza fiind botezată ,,Framheim” , în traducere ,,Casa luiFram”.

Englezul Scott,venind din Noua Zeelandă, și-a fixat tabăra de iernare la Capul Evens, de unde a pornit într-o scurtă recunoaștere a ,,Barierei de gheață” și, la 4 februarie 1911, ajuns în Golful balenelor, a descoperit tabăra norvegiană. Și-a dat seama că nu mai avea avans față de Amundsen, care recuperase după ce alesese un traseu mai dificil, dar mai scurt. Avusese în vedere experiența din 1908, a lui Ernest Henry Shackelton, dar și experiența sa pe vasul,,Belgica”, împreună cu naturalistul român Emil Racoviță. Și Scott era bun cunoscător al Antarcticii, după ce, în altă expediție,pătrunsese mult spre latitudinea sudică.

Profitând de scurta vară antarctică, ambele expediții, în perioada ianuarie - martie 1911, au făcut mici călătorii de acomodare, pe trasee diferite, în timpul cărora au amenajat depozite de gheață pentru păstrat alimente.

A urmat iarna australă, trecută cu bine și, la 8 septembrie 1911, Amundsen a pornit primul, în dorința de a câștiga timp, în fața lui Scott. Se dovedea, încă odată, că se declanșase competiția acerbă a întâietății ajungerii la Polul Sud. Dar, numai după cinci zile, a fost nevoit să înfrunte un ger cumplit și, împreună cu ai săi, s-au întors la baza Framheim. Mai prevăzător, Scott a așteptat vremea prielnică a verii australe, care-i dădea posibilitatea folosiriiponeilor de Manciuria și mijloacelor mecanizate.

Expediția norvegiană a luat startul definitiv pe 19 octombrie 1911, când Amundsen a părăsit baza pe schiuri, alături de Hilmer Hanssen, Olav Bjaaland, Sverne Hassel și Oskar Wisting. Au luat cu ei 4 sănii trase de câte 13 câini, încărcate cu echipamente și hrană, în greutate de câte 220-230 kg. fiecare.

După ce au stabilit ca parcurgerea să fie făcută în etape de câte 8 ore, cu parcurgerea a 50 km, în primele zile, câinii groenlandezi au alergat fără dificultăți pe întinderea monotonă, albă, fiind stabilite halte pentru odihnă, de două zile, în felul acesta, reușind să depășească paralela 81.

În acest timp, Scott, sfârșind pregătirile, a plecat de la bază cu3 echipe formate din 4 oameni, 3 sănii cu șenileși 10 sănii trase de ponei manciurieni și câini siberieni. Ajunși în vârful ghețarului Beardmore, prima echipă s-a întors, a doua a continuat spre mijlocul platoului sud-polar, iar cea de-a treia, formată din căpitanul Scott, medicul Edward Wilson, căpitanul Lawrebnce Oates, locotenentul Henry Bowers și subofițerul de marină Edgar Evens, urma să se îndrepte spre pol, începând cu 1 noiembrie 1911.

Amundsen și echipa sa nu s-au oprit și, până la 8 noiembrie, au reușit să străbată ,,Ghețarul lui Ross”, o uriașă întindere de zăpadă și gheață, în zarea căruia apăreau Munții Regina Maud, a căror escaladare a fost începută printr-un ghețar îngust și abrupt, numit Ghețarul Diavolului.

Pentru Scott și echipa sa, primele zile ale drumului spre sud au fost pline de necazuri. Oamenii și animalele au înfruntat vânturi dezlănțuite, mersul fiindu-le scufundat în zăpada topită, căreia nu i-au făcut față nici săniile tractoare-automobil, care s-au defectat, devenind nefolosibile.

În acest timp, după cum scrie în însemnări, Amundsen, împreună cu oamenii săi, învingând greutățile neprevăzute ale urcușului prin ghețarul îngust și abrupt, determinate de o puternică furtună de zăpadă, la 20 noiembrie, se aflau pe platoul înalt de 3000 m, al paralelei 85, unde hotărăsc să facă popas, în timpul căruia, după cum se stabilise dinainte, câinii mai puțin rezistenți au fost omorâți, să completeze hrana celorlalți.

Ultimele zile ale lui noiembrie și primele din decembrie, pentru expediția englezilor s-au dovedit a fi groaznice, Scott având mari greutăți din cauza poneilor manciurieni, care, neputându-se adapta asprimii climei antarctice, au murit pe rând.

Nici norvegienilor nu le-a mers prea bine, dar la 7 decembrie, cu fețele pline de degerături, au ajuns pe marele platou central, doborând recordul de latitudine sudică stabilit de Shackelton. Și, după ce au ridicat tabără de popas, în jurnalul său, Amundsen, nota: ,,M-am îndepărtat de ai mei pentru a-mi ascunde lacrimile de bucurie”.

În aceeași zi, în jurnalul său Scott menționa că, situația lui și echipei pe care o conducea, ajunsese una deosebit de critică, imobilizați trei zile de o puternică furtună de zăpadă, cu ultimii ponei manciurieni aflați în agonie.

Pentru Amundsen și ai lui, după popasul de până la 9 decembrie, a urmat o zi cu deplasare relativ ușoară, pe schiuri,în care și atelajele au alunecat fără greutăți și, când căpitanul norvegian a făcut calcule, a aflat că se găseau la cel mult 200 km de polul sud, ținta finală.

La 13 decembrie, în sfârșit, căpitanul Scott cu ai lui, încheie ascensiunea istovitoare a Ghețarului Beardmore. Când face calculul, își dă seama că se afla la 600 km de Polul Sud, numai că, pe deasupra, starea sănătății expediționarilor săi, era una îngrijorătoare. Cum câinii siberieni ajunseseră la capătul puterilor, iar vremea se anunța nefavorabilă, Scott hotărăște să renunțe la ei, lăsându-i echipei care urma să se întoarcă la Cap Evens. Mai departe, începând de a doua zi, săniile, greu încărcate, urmau să fie trase, de oameni.

În acest timp, rivalul său, Amundsen, înainta fără prea multe greutăți și, când în 14 decembrie face o nouă măsurătoare, notează în jurnal: ,,Mă simt ca un copil care-și așteaptă darul de sărbători”. Zarea i se arăta obositor de albă și, într-o bună dispoziție, au mai schiat până la ora 15, când, Amundsen,făcând altă măsurătoare, își dă seama că ajunseseră la Polul Sud, consemnând momentul măreț: ,,Apucămtoți cinci drapelul, îl ridicăm și, dintr-o singură lovitură, îl împlântăm în gheață. Drapel drag, emblemă a patriei venerate – am rostit eu – te înălțăm cu mândrie la Polul Sud al Terrei”.

Istoricul Val Tebeica consemnează că ,,expediția norvegiană și-a putut permite să rămână trei zile la pol, vreme în care cei cinci exploratori au parcurs cu schiurile terenul înconjurător, pe o rază de 18 km, pentru a stabili cu exactitate matematică poziția. În ziua de 16 decembrie au înălțat din nou pavilionul norvegian, deasupra unui cort, în care Amundsen a lăsat câțiva saci cu echipament care-i prisosea, un sextant și o cutie în interiorul căreia se aflau două scrisori. Prima era adresată regelui Norvegiei și cea de a doua lui Scott. În aceasta din urmă, englezul era rugat ca, în caz că expediția norvegiană va pieri, să trimită cea dintâi scrisoare în Norvegia”.

Și, la 17 decembrie 1911, Amundsen cu ai săi încep drumul întoarcerii la baza ,,Framheim” - ,,Casa lui Fram”.

În această vreme, Scott și englezii lui, cu un moral ridicat, fără să știe că norvegienii deja descoperiseră Polul Sud, continuau să înainteze, trăgând după ei săniile încărcate.La 25 decembrie, în jurnalul său, Scott nota: ,,Astăzi etapă de 28 km. Examinarea terenului înconjurător îmi confirmă părerea pe care am susținut-o întotdeauna: înaintarea devine mai lesnicioasă pe măsură ce ne apropiem de pol”. Când, la 3 ianuarie 1912, Scott face o nouă măsurătoare, își dă seama că până la Polul Sud, mai aveau de străbătut 277 km și dă ordin ca a doua echipă de sprijin să se întoarcă în baza ridicată la Cap Evens.Peste 3 zile, Scott și cei 4 însoțitori ai săi, depășesc punctul unde reușise să ajungă, în 1908, compatriotul său,Shackelton, numai că, oboseala oamenilor înhămați la sănii pune din ce în ce mai mult stăpânire pe ei, înaintarea devenind din ce în ce mai grea. Prin furtuni violente de zăpadă, înaintarea era tot mai anevoioasă, abia putându-se străbate 10 km pe zi. La 16 ianuarie 1912, așa cum descrie Scott în jurnal, descoperă ,,urmele unei tabere, urme de sănii și schiuri, urme sigure de câini și încă multe. Totul e limpede: norvegienii ne-au luat-o înainte! Am trăit o noapte îngrozitoare. În urma loviturii primite, nici unul dintre noi n-a putut să doarmă. Câtva timp am mers pe urmele norvegienilor. În aer se simte acea înfricoșătoare umezeală rece, care într-o clipă te pătrunde până la oase...”

Când, la 18 ianuarie 1912, Scott a descoperit cortul norvegienilor, în ela găsit și mesajul lui Amundsen, citit cu emoție: ,,Dragă căpitane Scott! Veți fi probabil cel dintâi care va atinge, după noi, acest punct. Acceptați, vă rog, urările mele de succes pe drumul întoarcerii” și Scott notează în jurnalul său: ,,Ce dureros pentru tovarășii mei devotați! Toate visurile noastre s-au spulberat. S-a sfârșit un lucru măreț. Polul Sud al Pământului, de mii de ani neînsuflețit, a fost descoperit de două ori în interval de 34 zile. Iar soarta a vrut ca eu să fiu al doilea, într-o lume pentru care primul este totul, iar al doilea nimic. Am întors spatele ambițiilor noastre. Ne așteaptă 800 mile de mers pe jos, cu încărcătura în spate. Adio, visuri de aur!”.

De la baza de iernare Framheim până la Polul Sud, Amundsen cu ai săi au făcut 58 de zile, în vreme ce Scott cu englezii devotați lui, plecați de la Cap Evens, au făcut 77 zile.

În condițiile cunoașterii drumului, întoarcerea lui Amundsen s-a făcut cu destulă grabă, după hotărârea sacrificării câinilor care nu mai rezistau, oferiți hrană pentru ceilalți.La sosirea în baza Framheim, în 25 ianuarie 1912, înhămați la două sănii, mai rămăseseră doar 11 câini.

Pentru Scott și ai săi întoarcerea a fost tragică.

Dr. Akinson, medicul expediției, lăsat la baza de la Cap Evens, a plecat în martie 1912, în căutarea celor care nu mai apăruseră și, la doar 20 km de tabără, descoperă un cort acoperit în bună parte cu zăpadă, în care se aflau cadavrele înghețate ale lui Scott, doctorului Wilson și ale locotenentului Bowers, alături de însemnările căpitanului, din care reieșea că membrii ceilalți ai grupului, muriseră înainte: subofițerul Edgard Evans ajuns nebun, iar Oates se abandonase singur, dispărând fără urmă, în ceață.

La 6 martie 1912, Roald Amundsen s-a întors în Norvegia, primit triumfal, cu mare mândrie, de ai săi. Vasul ,,Fram” era singura navă din lume care călătorise la ambii poli ai Pământului.

Tragedia lui Scott a fost aflată abia la 1 februarie 1913, când vasul ,,Terra Nova, a revenit în Noua Zeelandă.

Articol realizat de VICTOR PANDURU