SURPRINZĂTOAREA PRIBEGIE A LUI MIHAI VITEAZUL

Vineri, 21 Iunie 2024 12:42

 

În filmul turnat de Sergiu Nicolaescu pe scenariul lui Titus Popovici, marele voievod Mihai Viteazul, după înfrângerea de la Mirăslău, este prezentat ca un umil pribeag, care călătorește singur prin zăpezile iernii timpurii ale anului 1600, plecat spre porțile imperiale de la Viena și Praga să cerșească ajutorul împăratului Rudolf al II-lea, o ipostază care contrastează cu adevărul istoric, după cum se desprinde din scrierile lui C. Rezachevici.

Din iunie 1600, când Mihai Viteazul desăvârșise unirea celor trei țări românești și până în noiembrie al aceluiași an, se petrecuseră multe. Se abătuseră asupra sa, ca o grindină, loviturile multor inamici.

 

Nobilimea ardeleană se răsculase, generalul Basta îl trădase, zdrobindu-i oștile la Mirăslău, hatmanul J. Zamoyski instalase în Moldova pe Eremia Movilă, iar în Țara Românească dăduse tronul lui Simion, fratele acestuia.

 

După ce frații Buzești, boierul Teodosie Rudeanu și banul Udrea Băleanu, ca să-și salveze averile, trecuseră de partea noului domn, Simion Movilă, la sfârșitul lui noiembrie 1600, Mihai Viteazul, înconjurat de nu mai puțin 7000 de oșteni, în frunte cu boierii și căpitanii credincioși, părăsea Tara Românească, pornind pe drumul lung spre curtea împăratului Rudolf al II-lea. Dintre rămașii loiali marelui voievod, se distingea paharnicul Turturea, cel care se legase prin jurământ să-i aducă osemintele în țară, dacă va cădea în luptă, dar și portarul Anghelachi, căruia, ,,pentru dreapta și credincioasa slujbă de a slujit domniei lui cu sângele vărsat în țări străine”, îi dăruise satul Glina.

Profitând și de faptul că generalul Basta s-a temut să-l atace, lăsându-i liberă trecerea prin Transilvania, după două săptămâni de marș, Mihai a ajuns la Oradea Mare

În fruntea celor 7000 mii de loiali - forță deloc neglijabilă la acea vreme - sub vântul aspru al începutului de decembrie, marele voievod a urcat prin pasul Vâlcanului până în Țara Hațegului. Totul a mers fără întâmplări neplăcute, până când armata nobilimii din Deva a deschis focul asupra oștenilor săi, din fericire, fără prea multă izbândă. Trecut peste această încercare, Mihai Viteazul și-a urmat neabătut drumul prin Lipova, Inău și Beiuș, cetăți care nu au îndrăznit să i se împotrivească. Profitând și de faptul că generalul Basta s-a temut să-l atace, lăsându-i liberă trecerea prin Transilvania, după două săptămâni de marș, a ajuns la Oradea Mare, făcând mari sacrificii să-și plătească oștenii, pe drum, cheltuiala ridicându-se la nu mai puțin de 60000 florini.

Cum se afla deja în ținuturile împăratului, ca să facă economii, a gândit că este bine să-și lase mulți dintre oameni pe lângă garnizoanele unor mari orașe și, doar cu o parte din ei, a continuat calea prin Debrețin, Tokay, Tyrnavia (Sâmbăta Mare) și Bratislava. Cu toate astea, când a ajuns la Viena, suita sa era încă impunătoare și nu au fost puțini cei care credeau că steaua sa va răsări mai strălucitoare ca înainte. Gândeau așa, generalul șchiop, Ferante Gonzaga, noul comandant al trupelor imperiale din Ungaria Superioară, episcopul de Erlau, I. Kutasy, arhiepiscopul Ungariei, Șt. Szuhay, prefectul Camerei Ungare și mulți alți demnitari. Șt. Szuhay s-a oferit chiar să-l găzduiască în casa sa. Toți acești demnitari, considerând că este o mare cinste să se alăture suitei marelui voievod român, au venit lângă Mihai, asemenea solilor împăratului, după ce aceștia îi predaseră, la Tyrnavia, scrisoarea lui Iosif al II-lea, prin care suveranul îi cerea să-și formuleze deja dorințele.

S-a ajuns, astfel, ca la 12 ianuarie 1601 (stil nou) în timpul prânzului, pe poarta Carniolă a străvechii cetăți a Vienei, să-și facă apariția un măreț alai, cu Mihai Viteazul în frunte, purtat de o trăsură împodobită, trimisă de nimeni altul decât arhiducele Matias, fratele împăratului. În urma trăsurii voievodului român, încadrată de garda imperială a celor douăzeci de mușchetari, veneau alte 16 trăsuri obișnuite cu 40 însoțitori, iar, după ele, 60 de cai iuți de călărie, struniți de cavaleri.

După ce alaiul a străbătut ,,Piața de legume” din Colmarkt, a ajuns pe strada Graben la marele han vienez ,,Cerbul de aur”, vechi de mai bine un veac, o clădire cu două caturi și acoperiș înalt, sub care atrăgeau privirile coarnele poleite ale unui cap de cerb. În curtea mare a hanului, alaiul a intrat prin gangul boltit, trăsurile ocupând aproape întreaga curte. Cum faima viteazului domnitor ajunsese de mult în orașul imperial, când s-a aflat cine sosise, larma s-a stins pe negândite.

Pentru că împăratul se afla la curtea de la Praga, arhiducele Matias, fratele său, primise instrucțiuni să se ocupe de primirea lui Mihai Viteazul. Și, arhiducele își îndeplinise din plin îndatoririle, trimițând Camerei Aulice dispoziția să asigure, domnitorului și însoțitorilor săi, întreținerea gratuită cu tot ce se cuvenea unui ilustru conducător de oști. În ajunul sosirii lui Mihai, la han au fost aduse provizii bogate: 120 funzi de untură, 9 funzi brânză de Olanda, 12 claponi îngrășați, 5 cocoși de India, 2 iepuri, 4 viței, 18,5 vedre de vin, 1 bou, 2 țipari, 50 pești de toate felurile, 4 oi, vânat de la curte, 2 măsuri de ovăz pentru cai și multe altele.

Cronicarii vremii au scris că Mihai era ,,puternic și înalt”, avea ,,o înfățișare frumoasă”,, înconjurat de admirație”. Atrăgeau multe priviri și oștenii săi, cu săbii încrustate în argint, buzdugane, arcuri lungi și tolbe pline de săgeți, agățate de umeri.

Larma instalării la ,,Cerbul de Aur” nu se stinsese bine când, spre seară, Mihai a început să-i dicteze logofătului său, știutor al limbii latine, scrisoarea către împăratul Rudolf al II-lea, prin care îl anunța de sosire.

Știindu-l om de lume, mulți vienezi și-au pus speranța să-l vadă mai îndeaproape pe străzi, însă au fost dezamăgiți când li s-a spus că, pentru a-și dicta memoriile, s-a închis în camere, lângă logofeții săi de română, latină și italiană. Erau, cum zice Nicolae Iorga, scrise ,,istorii ale lui Mihai Viteazul de el însuși”. Astăzi se cunoaște doar scrierea în italiană destinată marelui duce Cosimo de Toscana și cea în latină, scrisă împăratului Rudolf al II-lea.

Pentru că țările române alături de Spania, Veneția, Mantua, Ferrara și Roma făceau parte din ,,Liga Creștină”, în scrierea către ducele de Toscana, Mihai, credincios aflării adevărului, afirma: ,,oricine va putea cunoaște câtă pagubă am făcut dușmanului și câtă slujbă creștinătății ... ostenindu-mă zi și noapte, fără să fi avut pace sau odihnă, nici vara, nici iarna, necruțând cheltuială, nici alta, nici primejdie de orice fel ... timp de șapte ani, am obținut victorii contra turcilor, singur cu sabia în mână, fără să am întărituri, nici castele, nici cetăți ... și astea nu de la sila cuiva, ci ca să am și eu loc și nume în creștinătate”.

A treia zi de la sosirea sa la Viena, Mihai este primit de arhiducele Matias

În scrierea către Rudolf al II-lea, Mihai arăta că, în Țara Românească, așezată doar la cinci zile de Stambul, ,,puteam petrece foarte bine în pace, singur și fără nicio frică, dacă nu mă simțeam chemat de credința mea... De bunăvoie, m-am arătat gata a lua parte la liga creștină; prin care faptă, pe sultan mi l-am făcut dușman de moarte și însetat după sângele meu”.

Pe 15 ianuarie, a treia zi de la sosirea sa la Viena, Mihai este primit de arhiducele Matias, viitorul împărat despre care Nicolae Iorga scria că era ,,personalitatea cea mai distinsă și capabilă dintre Habsburgi”. Pentru că arhiducele îi cunoștea în amănunt situația, întrevederea dintre cei doi a durat doar un sfert de ceas, voievodului român cerându-i-se să-și aștearnă pe hârtie toate dorințele și acestea să-i parvină a doua zi.

Scurta întrevedere s-a datorat și faptului că arhiepiscopul de Erlau, care făcea parte din suita lui Mihai Viteazul, chiar în ziua sosirii la ,,Cerbul de Aur”, se prezentase deja la arhiducele Matias, informându-l amănunțit de situația domnitorului român și care erau cererile acestuia, arhiducele fiind deja câștigat de dreptatea lui Mihai.

Pentru că, în februarie 1601, nobilii transilvăneni se ridicaseră împotriva împăratului să-l readucă din Polonia pe Sigismund Bathory, refugiat acolo - generalul Basta fiind arestat la Cluj, atât pentru încrederea naivă în acești nobili, cât și pentru trădarea lui Mihai de la Mirăslău - arhiducele Matias cere ca voievodul român să fie primit în grabă de împăratul Rudolf al II-lea, pentru a i se da ajutor în vederea recuceririi țărilor române.

La 23 februarie 1601, Mihai Viteazul și cortegiul său din 9 trăsuri cu 35 de oameni sosea la Praga ,,Orașul de aur”, poposind la hanul cu nume exotic ,,La omul sălbatic”, numele trăgându-i-se după ce fusese ridicat în plină epocă a marilor descoperiri geografice, ale veacului al XVI-lea.

La 1 martie 1601, trăsurile, care-l purtau pe Mihai și însoțitori săi, trecea peste podul spre Hradul praghez, castelul preferat ca reședință de împăratul Rudolf al II-lea, așezat pe un deal înalt. Din piața Hradcany, cortegiul a pătruns direct în castel pe poarta principală, până a ajuns la Sala spaniolă. Acolo, potrivit tradiției, împăratul îl aștepta, după ce suspendase primirile tuturor ambasadorilor, știind că Mihai, după ce unise cele trei țări române, îi făgăduise ,,că el va trece Dunărea cu ostașii din Țara Românească, Moldova și Ardeal și cu lefegii plătiți de împărat, nu se va întoarce până ce nu va bate zidurile Țarigradului”.

Discuțiile dintre Mihai și Împăratul Rudolf al II-lea s-au întins pe timpul a două ceasuri. A doua zi, împăratul l-a primit din nou pe domnitorul român, Mihai devenind repede o figură foarte cunoscută la curtea de la Praga.

Pentru că discuțiile erau strict secrete, din păcate, la ele nu a mai participat nimeni și, astfel, pentru istorie nu s-a consemnat nimic, rămânând doar scrierile care-l înfățișează pe Mihai ca fiind ,,serios” bine tratat la curte. În cronica sa J. Gradelehnus spune că era ,,un ostaș dibaci, un viteaz și un om serios, i se închinau în fiecare zi banchete impunătoare de către bărbații distinși de la curte”. La rândul său, Iacob Franko, în ,,Istoria” sa apărută la Leipzig chiar la sfârșitul anului 1601, ținea să menționeze că: ,,banchete obișnuite și banchete strălucitoare se dădeau în onoarea lui, din partea celor mai mari ai curții, pentru că acest Mihai era un bărbat serios, viteaz și încercat”.

Franz Franken, într-un tablou alegoric, îl înfățișează pe Mihai Viteazul purtând căciula cu surguci, mantie lungă roșie, cu guler de blană, încheiată la gât cu pafta frumos împodobită și ciorapi de culoare verde

La curtea de la Praga puteau fi văzuți, aduși din toate colțurile imperiului, tot felul de artiști, arhitecți, gravori, sculptori, astronomi, alchimiști, în această lume strălucitoare, figura lui Mihai, atrăgând, în mod deosebit, atenția. Pictorii Franz Franken, Agedius Sadeler îi schițează portretul ,,lucrat după natură” cum singuri mărturiseau, ultimul gravând sub tablou: ,,Mihai Voievodul Țării Românești, strălucitor în norocire și în nenorocire și victorios în amândouă, în vârstă de 43 de ani. Pentru binele public nu-și cruță nici ființa sa; purcede înainte fără temere chiar și dacă s-ar împotrivi toate puterile iadului, prin faptele sale a întrecut plăsmuirile poetice...”

Franz Franken, într-un tablou alegoric, îl înfățișează pe Mihai Viteazul purtând căciula cu surguci, mantie lungă roșie, cu guler de blană, încheiată la gât cu pafta frumos împodobită și ciorapi de culoare verde. Fiul său, tot pictor, cunoscut sub numele Franz Frenken II, îl înfățișează pe Mihai cu mantie lungă, încinsă la brâu, căciulă pe cap, fără armură.

Chipul lui Mihai apare și într-un tablou descoperit la Muzeul Prado din Madrid, inspirat de faptul că, pe timpul șederii la Praga, voievodul a luat legătura cu ambasadorul lui Filip al III-lea, regele Spaniei, după care, la 31 martie 1601, a scris suveranului spaniol despre planurile sale de luptă de apărare a creștinătății, știind că și acesta îi cunoștea faptele.

Regele spaniol i-a răspuns, plin de admirație față de voievodul român, hotărât să-l sprijine în lupta împotriva păgânilor, însă, din nefericire, urmare condițiilor în care circula poșta în acele vremuri, răspunsul a sosit cu întârziere, fără să mai ajungă la Mihai, plecat între timp din Praga, după ce împăratul Rudolf al II-lea îi încredințase 100000 taleri să formeze o armată de 6000 pedestrași și 4000 de călăreți. În plus, împăratul îi dona strălucitului voievod domeniul întărit Kymburg (Konisberg) din Boenia, să fie eventual loc de refugiu în cazul în care era înfrânt. Pe lângă toate acestea, Iosif al II-lea a ținut cu tot dinadinsul ca Nicolae, fiul domnitorului, să fie chemat la curtea imperială.

Astfel, acoperit de încrederea dată unor mari conducători de oști, la 4 aprilie 1601, marele voievod român părăsește Praga să se întoarcă la Viena, de unde urma să plece la Cașovia (Kosice), atât arhiducele Matias cât și împăratul Rudolf al II-lea stăruind să se împace cu generalul Basta – după părerea lor – numai așa putând fi învins Sigismund Batory - de partea căruia trecuseră întreaga nobilime transilvană, care, pe deasupra, avea și sprijinul turcilor.

În aceste împrejurări în palatul Gonzaga din Cașovia, are loc dramatica întâlnire dintre Basta și Mihai nervos, care, la vederea fostului său trădător, s-a schimbat la față, învingându-și greu o pornire de răzbunare, izvorâtă din firea sa tumultoasă, așa cum descrie italianul G. Beduccino.

După mai multe întrevederi în care cu perfidie ascunsă Basta declară lui Mihai că este gata din nou să lupte alături de el ,,din toată inima”, se stabilește planul de acțiune, în prezența lui Gonzaga, o strategie care presupunea ca voievodul român să pornească spre Debrețin, iar generalul, fostul său trădător, să meargă spre Satu Mare. În grabă, alături de Mihai vin aga Leca și Leca comisul, pe care-i lăsase toamna în Transilvania, la începutul lunii iulie, sosind în tabăra voievodului și banul Mihalcea cu 800 oșteni.

Mihai era, din nou, în fruntea unei oștiri și turcii din pașalâcul Budei intră în panică. Credincios, însă, împăratului, voievodul își urmează calea direct spre Transilvania și, la 10 iulie, este la Tokay, de unde trimite un om să atragă de partea sa pe moldovenii trimiși de Ieremia Movilă în ajutorul lui Sigismund Bathory. După ce tentativa este nereușită, peste o lună, la Moitin, lângă Satu Mare, voievodul român își unește oștile cu cele ale lui Basta și, la Gorăslău, Sigismund Bathory este înfrânt.

Drumul spre inima Transilvaniei, iar de acolo spre Țara Românească, pentru Viteaz, era unul deschis, mai ales că, la auzul veștii victoriei, boierii valahi îl alungaseră pe Simion Movilă de pe tron.

Mihai, însă, nu și-a mai văzut niciodată țara. Surprinzătoarea lui pribegie se sfârșea pe Câmpia Turzii, în august 1601, ucis, mișelește, la doar 43 ani, din porunca lui Basta, invidios că începuse să trăiască în umbra unui mare conducător de oști. Generalul trădător ținuse, cu tot dinadinsul, să arate că ,,înțelegerea” de la Cașovia fusese una înșelătoare.

Și, astfel, țelul marelui voievod de a înfăptui din nou unirea țărilor române și să creeze cea mai puternică forță ofensivă antiotomană cunoscută, vreodată, de acestea, a avut soarta pulberilor.

Articol realizat de VICTOR PANDURU