A apărut cartea ,,Sonetele toamnei", care vă fi lansată în cadrul cercului literar Velea-Urmuz în luna noiembrie

Luni, 28 Octombrie 2024 12:40

Ion Ionescu-Bucovu, profesor cu vocație, prozator, poet, eseist, critic literar, ne bucură cu o carte despre toamna oglindită în sonete în volumul ,,Sonetele toamnei”.

Sonetul este o poezie cu formă fixă, cea mai frecventată, dintre toate, de către poeți. Cu un număr de 14 versuri structurate, de regulă, în două catrene și două terține, sonetul a rezistat ca poezie cu formă fixă de câteva secole bune, ilustrat în mod excepțional de către Dante, Petrarca, Shakespeare, Baudelaire, iar în literatura română Gh. Asachi, Eminescu, Macedonski, N. Codreanu, V. Eftimiu, V. Voiculescu ș.a.

Paternitatea sonetului nu este cunoscută cu certitudine. Specia a apărut în sânul Şcolii siciliene la curtea împăratului Federico II, iar majoritatea istoricilor literari o atribuie lui Giacomo da Lentini, în jurul anului 1200.

Apar astfel sonetele cu adaosul unui vers „coda” sau chiar a unui grup de versuri (în stilul comic-realist din literatura italiană aceste sonete extinse se numeau „sonetessa”) sau sonetele care situau terţetele la începutul textului. Această tăietură asimetrică este principala cauză de „iregularitate materială” în unitate, dată de sonet.

Structura nu reprezintă singura constrângere a acestei specii a genului liric, prozodia fiind şi ea o condiţie a „formei fixe”.

În ciuda existenţei variantelor, sonetul rămâne „forma cea mai experimentată şi stereotipă din versificaţia europeană” aşa cum precizează Guglielmo Gorni.

Au rămas in Istoria literaturii române câteva nume care l-au consacrat ca o specie lirică de sărbătoare poetică. Îi amintim pe Mihai Codreanu, care a scris numai sonete și, nu avem cum să-l omitem pe prozatorul și poetul, medic, Vasile Voiculescu.

”Cartea cu titlul «Sonetele toamnei» demonstrează că autorul face din scris o preocupare la care nu se poate renunța”

Scriitorul Ion Ionescu-Bucovu dovedește o adevărată abilitate în mișcarea versului în sonetele sale. Credem că, în timp, s-a renunțat la forma fixă a versului pentru că ea are exigențele ei care trebuie respectate.

Cartea cu titlul „Sonetele toamnei" demonstrează că autorul face din scris o preocupare la care nu se poate renunța. Atmosfera de început a cărții evocă un onirism eminescian: „Pe bulevardul teilor în floare/ Miroase a parfum și a răcoare” ,,Cad flori de tei cu dulcele parfum/ Ce mă opresc din propriul meu drum/ Ca să privesc trecutul meu prin fum.../ Doar timpul îmi e martorul suprem/ Din care, tinerețe, eu te chem/ Cu amintirile la Restant-Post” (Sonet 1)

O parte a spațiului geografic al poemelor se situează în Curtea de Argeș: „La Fântâna lui Manole Toată lumea se adapă”, locul întărind legendă, nu numai pentru localnici, ci pentru „Toată lumea”. Personajul legendar, Ana, din cunoscuta „Monastirea Argeșului” este și el prezent: „Se aude dintre ziduri Glasul ei strigând întruna”, numai că la durerea ei pare să nu participe și astrul nopții: „...Peste deal răsare luna..” (Sonet 2)

Volumul de versuri leagă sonetele de un anotimp mereu evocat în cuprins, după cum se vede și din titlul lui: „Mușcă toamna verdele pădurii/ Și frunza-i cade grav bolnavă/ Și zboară-n vânt așa bolnavă/ Ca un blestem adus naturii”. Sentimentul erotic e bogat. E chemat din trecut, e neîmplinit, e căutat „a câta oară”, Devine ironic atunci când afirmă că iubita „se ascunde printre secunde” și, de-atâta căutare: „Sub umbra dorului de vid/ Mă simt c-aș fi un apatrid/ Mi-a apărut deja un rid.”

E pregnant sentimentul trecutului, aproape că e ca o obsesie: „Degeaba vreau să uit trecutul/ Mi se întoarce iar în gând”. Nu e absent sentimentul dorului, cu nuanțele lui: „De ce e clipa scurtătură în viața asta trecătoare/ când dorul meu încă mă doare/ și de durere și de ură”.

Sonetele Domnului Profesor Ion Ionescu-Bucovu, cu un univers nuanțat, dovedesc o continuă cunoaștere a lumii sale lăuntrice, o autocunoaștere pe care o exprimă cu multă sinceritate, într-un lexic bogat, nuanțat cu metaforă, creând un lirism accesibil, ce izvorăște dintr-un talent impresionant.

Încă o dată afirmăm faptul că poezia cu formă fixă nu se așează decât sub asemenea condeie, condeie expresive.

Prof. Elena EȘANU-ȘERBĂNESCU