Poetul plastic al florilor - Ștefan Luchian: Omagiu (1 februarie 1868 - 28 iunie 1916)

Luni, 02 Februarie 2026 10:07

La 158 de ani de la naștere, Biblioteca Județeană „Dinicu Golescu” Argeș aduce un omagiu artistului de geniu Ștefan Luchian, considerat primul pictor român modern. Supranumit poetul plastic al florilor, artistul se caută și se construiește prin opera sa, relevând ființa lăuntrică integrată imaginarului, echivalent viziunii artistice. Opera lui Luchian are un caracter de confesiune intimă, pentru că pictorul a adus în tablourile sale cea mai emoționantă și mai autentică mărturie a luptei sale cu viața. S-a născut la 1 februarie 1868, în comuna Ștefănești, județul Botoșani, tatăl fiind maiorul Dimitrie Luchian, apropiat al domnitorului Al. I. Cuza, iar mama, Elena Chiriacescu, originară din Ialomița. În primăvara anului 1873, familia artistului se mută la București, locuind într-o casă pe strada Popa Soare.

După absolvirea Școlii primare, urmează, în perioada 1879-1882, cursurile Colegiului Sf. Sava. În 1885 se înscrie la Școala de Belle-Arte din București, unde îi are ca profesori pe Theodor Aman și Gheorghe Tăttărescu. Frecventează, în paralel, și cursurile Conservatorului de muzică, la clasa de flaut. În 1889, la examenul de absolvire al Școlii de Belle-Arte, obține medalia de bronz pentru lucrarea Cap de expresie. În toamnă, obține o bursă de studii la Munchen, unde frecventează atelierele profesorilor Johann Kaspar Herterich și Ludwig Herterich. În 1890, Luchian expune patru tablouri la prima expoziție a Cercului artistic, societate întemeiată de sculptorul Ioan Georgescu.

Începând din 1891 studiază la Paris, la Academia liberă Julian, dar întrerupe studiile și revine în țară în 1892, în urma decesului mamei sale. Anii petrecuți la Paris reprezintă, pentru Luchian, nu numai un stagiu de ucenicie tehnică, dar mai ales o etapă în formarea și definitivarea personalității artistului. Aici i se deschid orizonturile unei arte noi. Dar, mai ales, aici își află el confirmarea unei atitudini de viață independentă, liberă, întemeiată pe concepția că arta e în primul rând o mărturie, o confesiune intimă, o dezlegare proprie a tainelor lumii.

În anul 1893, Luchian își amenajează un atelier de pictură, în București, pe strada Aristide Briand, iar în toamnă participă cu patru lucrări la expoziția Cercului artistic. Luchian pictează biserici și mânăstiri, alături de alți pictori români : bisericile din Alexandria și Tulcea (1894, 1897), Poiana-Ialomița (1894,1902), biserica Brezoianu din București (1900), Filipeștii de Pădure (1903), Techirghiol și Bărăgan (1904), la Brebu și împrejurimi (1908), la Moinești (1909). În anul 1896 deschide, împreună cu A. Bogdan Pitești, primul Salon al Artiștilor Independenți, prezentând 95 de tablouri și 127 de desene și acuarele.

În expoziția Tinerimii artistice din martie 1907, artistul a participat cu 10 tablouri, printre care și Autoportret, intitulat ulterior Un zugrav.

În primăvara anului 1908 participă cu 2 lucrări la expoziția Tinerimii artistice, iar în toamna aceluiași an, deschide o expoziție personală la Ateneul Român, expunând mai ales pasteluri. Deși grav bolnav, în iarna anului 1910 deschide, din nou, la Ateneul Român, o expoziție personală amplă, formată din 84 de tablouri, care se bucură de succes. Continuă să lucreze, expunând la cea de-a XI a expoziție internațională de la Munchen în 1913. Paralizia îi cuprinde și mâinile în 1915, dar continuă să lucreze, fiind ajutat de pictorul Traian Cornescu. Expune pentru ultima oară la Expoziția artiștilor în viață, unde i se conferă Medalia Clasa I.

Atitudinea și concepția artistică a lui Luchian se realizează în trei mari capitole ale operei sale, în portret, în peisaj și în natură moartă, la care se pot adăuga compoziția, interiorul și nudul. Arta e un mijloc de a repurta o victorie asupra morții, marea obsesie a lui Luchian. În interpretarea omului, el pornește de la un realism viu, ce dezvăluie o lume a sufletului. Luchian apare ca un inovator, pentru că în lucrările sale se interesează nu numai de personalitatea umană, ci încearcă să redea și mulțimea anonimă, însuflețită de setea de dreptate, de suferințe și nevoi. El consideră că cea mai tulburătoare imagine din natură este chipul uman, de aceea, împrumută modelelor sale tot ce are el mai de preț, umanitatea (Moș Nicolae Cobzarul, Safta florăreasa, Alecu Literatu, Lorica).

Trei dintre autoportrete constituie cea mai emoționantă mărturie de viață din patrimoniul nostru artistic. Autoportretul din colecția M. S. Regelui, datând din 1906, intitulat „Un zugrav” este o adevărată capodoperă. Al doilea autoportret, acuarelă, lucrat în 1908, are o măreție halucinantă și o gravitate solemnă a expresiei, se află la Pinacoteca V. Cioflec din Cluj. Al treilea autoportret, din colecția K. H. Zambaccian, din 1910, are un accent de deznădejde, chipul încordat, dincolo de suferința omenească.

În interpretarea naturii, Luchian se afirmă ca un inovator, ca un artist original, realizându-și propria sa concepție de artă. În clipele de singurătate și mâhnire, florile îi sunt cel mai bun tovarăș, cel mai bun stimulent. Florile pictate de Luchian – crizanteme, anemone, tufănele, garoafe, trandafiri, iriși, gălbenele – nu sunt niciodată la fel, având, de fiecare dată altă expresie, altă intensitate, altă armonie și altă viață, pentru că emoția cu care sunt lucrate e mereu proaspătă, pasiunea artistului e mereu vie.

În toamna anului 1901, la vârsta de 33 de ani, Luchian intră în spitalul Pantelimon, unde rămâne internat șapte luni de zile, fiind îngrijit de regretatul neurolog, profesorul G. Marinescu, care îi pune diagnosticul de ataxie locomotorie. Moartea va deveni marea obsesie a artistului, această luptă care va dura 15 ani fiind și explicația operei lui. Ștefan Luchian se stinge din viață în 28 iunie 1916, la vârsta de 48 de ani, fiind înmormântat în Cimitirul Bellu din capitală.

După decesul său, în anii următori, se organizează expoziții dedicate pictorului Ștefan Luchian: Expoziția Fundațiilor Culturale, organizată de I. D. Ștefănescu (1922, 1923); Expoziția bienală de la Veneția (1924); Expoziția de artă românească veche și modernă la Muzeul Jeu de Paume din Paris (1925); Expoziția retrospectivă a artei plastice românești la Ateneul Român (1927); Expoziție de artă românească la Bruxelles, Haga, Amsterdam (1930); Expoziția internațională de la Paris, unde este remarcat de criticul de artă Jean Alazard (1937); Expoziția retrospectivă organizată sub egida Academiei Române (1939); Expoziția retrospectivă Ștefan Luchian la București (1955); Expoziția comemorativă la Muzeul de artă al R.S.R., unde se elaborează și un Catalog al operei pictorului (1957); Expoziția Florile în opera lui Ștefan Luchian, organizată de Muzeul de artă al R.S.R. (1966). Centenarul nașterii artistului este omagiat în 1968, prin organizarea a două expoziții tematice: Peisajul și compoziția în aer liber în opera lui Luchian și Luchian înnoitorul (Muzeul Simu din București).

Despre viața și opera artistului român se vorbește în marile dicționare, enciclopedii și albume de artă pe care le regăsim în colecțiile Bibliotecii: “Dicţionar enciclopedic” (2001); “Enciclopedia marilor personalităţi din istoria, ştiinţa şi cultura românească de-a lungul timpului” (1999-); „Pictura românească interbelică. Un capitol de artă europeană” de Amelia Pavel (1996); „Pictura românească în imagini. Reproduceri” de Dimitrie Ghiață (1970). Alte câteva exemple de lucrări sunt: „Luchian: monografie” de Valentin Ciucă (1984); „Luchian. Peisajul şi compoziţia în aer liber” de Ştefan Diţescu (1968); “Luchian. Monografie” de Vasile Drăguţ (1968); „Luchian” de Petru Comarnescu (1965) .

Secția Colecții Speciale a Bibliotecii Județene Argeș deține trei cărți poștale, reproduceri după picturile lui Luchian: „Crizanteme” (Bucureşti, Editura Meridiane); ”Trandafiri” (Bucureşti, Muzeul Zambaccian, 1979), carte poștală color de 10x14.5 cm, timbrul are aceeași imagine ca și ilustrata; „Garoafe” (București, Muzeul de artă al R.S.R.), document grafic color de 15x10 cm, carte poștală ilustrată circulată.

Amintim volumul „Luchian”, autor Ionel Jianu, de la Colecții Speciale, publicat în 1947 de către Institutul de Arte Grafice Luceafărul S.A.R. din București în editura Căminul Artei”, într-un număr restrâns de o sută de exemplare numerotate de la I la X și de la 1 la 90. Cartea cuprinde 32 de reproduceri, trase la Fabrica de Timbre de pe clișeele puse la dispoziție prin bunăvoința Fundației Regale pentru Literatură și Artă. Alte o mie de exemplare au mai fost tipărite pe hârtie semi-velină mată.

Dr. Cristina Baciu, Biblioteca Județeană „Dinicu Golescu” Argeș