ANONIMUL BRÂNCOVENESC

Marţi, 03 Februarie 2026 10:07

Podoabă a literaturii române vechi, ,,Anonimul brâncovenesc” reprezintă memoriile unui contemporan al domnitorului Constantin Brâncoveanu, fiind, de fapt, ,,Istoria Țării Românești de la octombrie 1688 până în martie 1717”, după cum a numit-o C. Grecescu, editorul acesteia. Este scrisă ,,fără nicio urmă de adulație, dar cu căldura unui partizan al politicii brâncovenești și adversar al Cantacuzinilor, cărora le impută pe un ton violent pieirea înțeleptului domn”, după cum remarcă George Ivașcu. Redând elocvent evenimentele și spiritul domniei acestui voievod, splendida operă anonimă, este cea mai bine realizată compoziție dintre toate cronicile muntene, departe de mult mai puțin realizata ,,Istorie a domnilor Țării Românești”, dintre 1290-1728, scrisă de Radu Popescu, cronicarul Bălenilor, dușmanii de moarte ai Cantacuzinilor, care, la rândul lor, l-au avut cronicar pe Stoica Ludescu, autorul ,,Istoriei Țării Românești de când au descălecat pravoslavnicii creștini”, aceasta fiind cunoscută și sub numele de ,,Letopisețul cantacuzinesc”.

Limba ,,Anonimului brâncovenesc” este a unui autor care inovează surprinzător, diferit de cea a genialului-veninos Radu Popescu, aflat mereu în polemică cu Stoica Ludescu. Autorul anonim brâncovenesc se distinge ,,nu numai prin simpatia arătată domnului său, ci și prin faptul că s-a transpus structural în epocă și în spiritul personajului de predilecție”, ajungând să fie un alter-ego literar al Brâncoveanului. Vede, cugetă politic, urăște ca domnul său, dar o face cu desăvârșire literară nemaiîntâlnită, redând formația de luptă a vremii, cu subiectivitate dezlănțuită, punând în limbă și stil, mijloacele literare ale armoniei de proporții și pitorescul, prin care ajunge la redarea adevăratei oglinzi a chipului și firii Brâncoveanului, ,,amestec de splendoare și urgie, de înțelepciune și vanitate, de uimitoare ridicare pe roata destinului spre tragica prăbușire”. ,,Anonimul brâncovenesc” nu a scris o ,,carte poruncită”, ci una de amintiri ale unui autor ,,demn de o pană clasică”, ce, cu simpla nuanță de stil (întrebuințarea formei la trecut) pune, peste imaginea fericirii, umbra tragică a sorții.

Portretul lui vodă Constantin Brâncoveanu este cum nu se poate mai bine relevat: ,,Și așa cu acesta se bucura în ospețe și în veselii, în nunte, și ale boieriilor de pământ și ale lui nunte, măritându-și fetile, însurându-și feciorii, cei de vârstă, că atât era fericit, cât ni se pare că toate darurile norocului erau asupra lui. Că mulți au noroc în lume, dar nu în toate, că unii au noroc de cinste, iar nu de feciori, și de bogăție, și de stat frumos și de altele, alții au noroc de feciori , iar nu de cinste, și de bogăție și de altele, și tot au lipsă de unile, iar acest domn în toate au avut noroc, bogat, frumos la chip, la stat, vorba lui frumoasă, cu minte mare, rude multe, fii, fete din destul; gineri, nurori așăjderea, cinste mare și în boieria lui, și în domnia lui, ci au domnit nicio lipsă nu va fi avut. Și acest domn ar fi putut să zică cuvintele lui Solomon că orice i-au pohtit inima lui nu i-au lipsit”.

Anonimul, dintr-un început, își începe cronica prin prisma opticii ,,brâncovenești” asupra realității politice muntene și internaționale. Începe cu descrierea împrejurării, cum că, după moartea lui Șerban Cantacuzino, suirea pe tron a nevârstnicului său fiu ar fi fost o alegere departe de interesele Țării Românești, de vreme ce logofătul Constantin Brâncoveanu, nepotul lui Matei Basarab, era mult mai potrivit împrejurărilor grele de atunci.

,,... toți cu un cuvânt au zis că Iordachie este mic și nu va putea chivernisi țara într-atâte răzmerițe ce se află, oștirile nemțești cu turcii, ci om de vârstă să punem, care s-o poată păzi și a îndrepta pă noi și pă săraci... Și îndată ce a sosi acolo, ziseră cu toții: ,,Logofete noi cu toții pohtim să ne fii domn”.

La început, Constantin Brâncoveanu a răspuns că nu-i trebuie să fie domn, numai că marii boieri au insistat, rugându-l a ,,nu lăsa țara să intre alți oameni sau răi, sau nebuni, să o strice” și, făcând mâlcomire de față cu patriarhul Dionisie, prinzându-l de mâini l-au împins de la spate, să urce pe tron, cu toate că alesul se împotrivea: ,,Boieri dumneavoastră, bine știți toți că eu la casa mea am fost ca un domn, trăit-am cum am vrut, nimic lipsindu-mi și domnia aceasta eu nu o pohtesc, ca să-mi înmulțesc grijile și nevoile, ci dumneavoastră m-ați pohtit și fără voia mea m-ați pus domn în vremi ca aceste turburate, înconjurați de oști de vrășmași, ci dar acum iar întreb: este-vă cu voia tuturor?” și ,,aceeași toți” au răspuns: ,,Toți vom, toți pohtim”.

La redarea contrastului temperamental dintre noul domn și cel vechi, stiliștii sunt de acord că scrisul anonimului brâncovenesc era unul neegalat de niciun cronicar muntean, fiind depășit doar de moldoveanul Ion Neculce.

,,Șerban Cantacuzino, mortul, zăcea ca un om den cei proști, numai cu muierea lui și cu fetele lui plângând, prădate de soarta care le lăsaseră fără domn și domnie. Doamna avusese nădejde să puie pe fi-său domn, dar voia lui Dumnezeu fusese alta, după tiraniile făcute, de mort, boierilor și săracilor țării, la o vreme, părăsit chiar de ea și fete, văzându-l cum strângea avuția și o ascundea, că-i era frică să nu-i ia avuția Constantin Brâncoveanu”.

Părăsit de toți, fostul domn ,,și-a zăcut stârvul pe o masă”, două zile.

Toată țesătura narațiunii, în continuare, este dominată de expunerea principiilor politicii brâncovenești, în contextul în care Țara Românească era prinsă în încleștarea dintre imperialii austrieci și otomani. Succesele ,,creștinilor” îl bucură, dar nu simpatizează în niciun fel cu austriecii sau rușii, preferând să împărtășească față de aceștia politica prudentă a lui Constantin Brâncoveanu, sprijinită de mulți boierii care formau ,,partida brâncovenească”, o politică, în primul rând violentă, de adversitate, față de Stolnicul Cantacuzino și fiului său Ștefan, prezentați în negru ca adevărați asasini morali ai domnitorului, ajuns să fie atât de bogat încât turcii să-l supranumească ,,Altân-Bey”, în traducere ,,Prințul Aurului”.

Autorul anonim are personalitate scriitoricească și, fără înțelegerea istoriei, sau elaborarea unei concepții proprii asupra acesteia, ajunge la o originalitate pregnantă, care-l deosebește de ceilalți cronicari munteni, contemporani cu el. Duce arta narațiunii la apogeu, înainte ca Ion Neculce ,,să se fi apucat de a scrie cronica sa”, așa cum apreciază George Ivașcu, care adaugă: ,,În primul rând, ne apare ca un maestru al schiței rapide, care, din câteva trăsături, prinde un tablou complex și dinamic, știind să aleagă fără greș amănuntul semnificativ, cel ce definește un tip, o situație, o imagine”.

Elocventă, în acest sens, este descrierea lui Preda Proroceanu, un ,,bonjurist” al sfârșitului de secol 17, care se manifesta în dorința evadării din orientalismul turcesc în occidentalismul european, fără altceva decât să poarte ,,chică nemțească”, cizme apusene, crezând că astfel va fi mai convingător în ideile sale politice, nedându-și seama că, până la urmă, va ajunge la spânzurătoare.

Voluptatea narării se poate vedea oricând în scrisul anonimului, după cum se întâmplă în descrierea uneltirilor boierului Staicu, împotriva lui vodă Brâncoveanu, pentru care ajunge la judecata boierilor divaniți și a mitropolitului Theodosie, alcătuiți în al treilea divan. Înainte de pronunțarea sentinței, vlădica i-a citit din pravila dată de vodă: ,,Boierul care va umbla împotriva domnului și a țării, să-l spânzure și să-i facă spânzurătoarea mai înaltă cu un cot decât ale altor oameni proști”. Staicu afla, astfel, osânda, fără să-i mai fie citită pronunțarea de către divaniți.

Darul evocării prin descrieri pitorești, îmbinate cu arta dialogului, sunt principalele atuuri scriitoricești ale anonimului autor, care a adunat informații pe lângă care alții trecuseră fără să le bage în seamă și, în acest fel, și-a umplut cronica cu episoade ,,a căror culoare nu o va egala nici Neculce, în acest sens fiind relevantă descrierea întoarcerii triumfale a sultanului Mustafa după înfrângerea austriecilor:

,,Și cu mare pompă au intrat și cu mare mândrie, cu câteva căpetenii nemțești ce le-au prins în războiu și le-au luat du pân cetăți. I-au pus înainte pe căpetenii și cu steaguri nemțești în mână, însă cu praporii în jos. Deacă au intrat în saraiuri cu halai mare, fiind mare bucurie la tot neamul mohamedesc, zic că muma sultanului, de mare bucurie ce avea pentru izbânda ce au făcut fii-său împăratu, s-au mirat cu ce-l va dărui să fie de cinste împărătească și n-au găsit alt cât au fost pus de i-au făcut o za cu pietrii de mult preț și când s-au împreunat i-o au dăruit, zicând că i să cade să îmbrace haina ostășească de vreme ce Dumnezeu i-au dat noroc și biruință și l-au sărutat”.

Mulți exegeții au ajuns la concluzia că asemenea lui Azarie și Neculce, ,,Anonimul brâncovenesc” ,,are voluptatea narării și geniul inefabil al povestitorului, unite cu o curiozitate neistovită pentru tot felul de știri”. În felul acesta, a ajuns să descrie evenimente din țară, dar - în intenția sa de integrare a istoriei românești în cadrul istoriei europene – și din afară, totul fiind făcut prin marea plăcere de a lua cunoștință de evenimente din toată lumea, ținând legătura cu negustorii care colindau peste tot și cu călătorii purtători ai zvonurilor publice. Ajunge, astfel, să consemneze și evenimente din Europa, cum ar fi: războiul pentru succesiune al Spaniei, moartea lui Ludovic al XIV sau reprimarea opoziției de către Petru cel Mare.

La autorul anonim totul a plecat de la informarea din surse orale, în dorința de a-și ,,povesti” veacul, cu farmecul venit ,,dincolo de cuvinte”, cum s-a spus, specific fiecărui mare povestitor, care a făcut ca nu ,,Cartea de poruncă” dată de Constantin Brâncoveanu să fie oglinda chipului său, amestec de splendoare și urgie, de înțelepciune și vanitate, de uimitoare ridicare și tragică prăbușire, la care a ajuns, urmare intrigilor, sfârșite prin arestarea la ,,Închisoarea celor șapte turnuri” a Stambulului, înainte de uciderea, împreună cu băieții săi, după refuzul dezvinovățirii, în schimbul trecerii la mahomedanism.

Studiul, în școli, aproape exclusiv, al cronicarilor moldoveni, a căror importanță istorică și literară este de necontestat, atâta timp cât este vorba de Miron Costin, Grigore Ureche, Ion Neculce și, mai ales, Dimitrie Cantemir, nu îndreptățește cu nimic, ignorarea cronicarilor munteni, scrierilor ,,Anonimului brâncovenesc”, putând să-i fie adăugate valoroasele cronici ale lui Stoica Ludescu și Radu Popescu, nestemate ale literaturii noastre vechi, care, deși compuse după poziții de adversitate, fac dovada meșteșugurilor literare ale unor povestitori legați de istorie.

Articol realizat de VICTOR PANDURU