ISCUSINȚE VECHI ROMÂNEȘTI

Marţi, 10 Februarie 2026 10:23

În prima jumătate a secolului al XVI-lea, purificarea începută de Renaștere împotriva ignoranței sau misticismului a pătruns într-o oarecare măsură și la noi, fiind împrospătată cu idei și idealuri avansate, printre care cele legate de experimentările tehnico-științifice, pornite din gândea genialului artist și om de știință italian Leonardo da Vinci: ,,O știință care nu este născută din experiență și care nu se termină cu o experiență adevărată, este deșartă și plină de erori”.

Asemenea experiențe s-au întreprins și în Țările Române, existând în acest sens suficiente dovezi, în special, la Muzeul de istorie din Cluj și Muzeul militar central din București.

Pe la mijlocul secolului al XVI-lea, la Oradea, Ioan Vitez reușea să instaleze primul observator astronomic de pe teritoriul românesc, vreme în care la Sibiu se înființa STUDIUM GENERALE CIBINIENSE – colegiul sibian de grad superior, în care se făceau tot felul de experiențe tehnico-științifice, știința devenind preocuparea unor oameni înaintați ai vremii.

Era timpul în care minți luminate, de pe meleagurile noastre, precum Iacob Eraclid, viitorul Despot Vodă al Moldovei, și Petru Cercel, viitorul domn al Țării Românești, cutreierau Apusul Europei, în căutare de sprijin pentru îndrăznețele lor proiecte, prin care voiau să atragă invențiile de mare cinste ale lui Vannoccio Biringuccio, în domeniul pirotehniei, și ale lui Georgius Agricola, legate de prelucrarea metalelor.

Pe lângă preocupările sale literare, Petru Cercel a dovedit și iscusință tehnică, după ce a turnat în atelierul său din Târgoviște modelul de tun care-i poartă numele, păstrat la Muzeul militar central.

Priceperea turnării tunurilor nu era nouă pe meleagurile noastre, după ce, de mare faimă, se bucurase Urban sau Orban Transilvanul (Orbanus genere Dacus), făurarul tunurilor folosite, în 1453, de Mohamed al II-lea, la cucerirea Constantinopolului.

***

Pe la începutul secolului al XVI-lea, așa cum scrie acad. Ștefan Pascu, se stabilea la Sibiu tânărul Conrad Haas, căruia i s-a încredințat, după o vreme, slujba de pirotehnician șef, fiind și guard de artilerie, turnător de tunuri.

Cu mintea sa iscoditoare, citise tot ce se scrisese în materie de tunuri și ,,întregește învățătura altora cu propria sa învățătură”.

Profesorul Doru Todericiu, în lucrarea sa ,,Preistoria rachetei moderne”, arată că manuscrisul de la Sibiu, scris de Conrad Haas, pe lângă comentarea cărții focurilor de artificii, a celei de artă militară, însoțită de numeroasele desene ale unui ,,atlas de artilerie”, descrie experiențele tehnice și compozițiile pirotehnice realizate de el timp de 40 de ani (1529-1569), experiențe care se refereau la ,,rachete de diferite feluri”, ,,bastoane de foc”, buzdugane de foc, ,,măciuci cu rachete”, diferite ,,bombe”, ,,globuri de foc” pentru aruncat în apă, ,,ghiulele purtătoare de foc”, în total 18 tipuri de lucrări pirotehnice, cunoscute a fi ,,ale meșterului Conrad”, dintre care ,,tehnica rachetelor” ocupă locul de vază.

Genialul sibian prepara mai întâi salpetru pentru artificiile bazate pe tehnica reactivă, le introducea în tuburile (corpuri) de rachete, care, aprinse, ,,plecau singure în înălțime sau care alergau pe drum drept încolo și în coace și la urmă trag și o împușcătură”.

Inventatorul de la Sibiu avusese în vedere și alte experiențe în acest sens, printre care ale lui Hanns Walach (Ioan Românul), de la Arsenalul din Alba Iulia, pomenit de mai multe ori în lucrarea sa, dar Conrad Haas, pe baza propriei concepții și experiențe, le-a perfecționat mult, astăzi putând fi socotit un precursor inventator al rachetei moderne. A fost preocupat să perfecționeze: tubul înclinat de lansare (,,bastonul”), turnul sau rampa de lansare (,,buzduganul de foc”) și racheta în trepte, ultima fiind o înfăptuire de tehnică mondială, la care a ajuns după 26 de ani de cercetări și experiențe.

Manuscrisul lui Haas despre rachete este o dovadă că inginerul polonez din secolul al XVII-lea, pe numele său Kazimierz Siemienowicz, în lucrarea sa ,,Arta marii artilerii”, în mod eronat nu a specificat că Johann Schmidlap, în opera sa fundamentală publicată în 1560, a fost inspirat de multe rezultate ale lui Conrad Hass. A trebuit să vină secolul XX, cu cercetări aprofundate, printre care și cele ale prof. inginer Doru Todericiu, pentru a se stabili adevărul, că meșterul sibian ,,este cel mai vechi dintre vrednicii precursori ai rachetei moderne”, concluzie însușită și de acad. Ștefan Pascu, în lucrarea sa despre ,,Săgețile de foc” și ,,Săgețile cu rachetă”, concepute ca, în traiectoriile lor, să ofere un spectacol feeric.

***

În secolul al XVIII-lea, învățatul chimist Iohannes Fridvalski descria Abrudul ca fiind locul unde, în căutare de aur: ,,Toți valahi locuind în acești munți îi zguduie, sfredelesc, perforează și, nemulțumiți de a găuri pământul și pietrele cu instrumentele lor de fier, dărâmă munții, folosind atâta praf de pușcă încât, după cum m-am convins, nu e minut pe ceas în care să nu se audă, mai puternic chiar decât în iad, tunetul și bubuitul produs de jur împrejur de tăria pulberii”.

De-a lungul vremurilor, minerii adăugaseră îmbunătățiri la uneltele cu care scoteau minereul la suprafață și-l transportau pentru prelucrare, dar, niciunul dintre oamenii Munților Apuseni n-a cunoscut faima și aprecierea inovatorilor mineri Itu Crăciun și Ursu Muntean. Primul era din Zlatna, slujise în oastea împărăției habsburgice și se apucase de minerit după lăsarea la vatră, cel de-al doilea, din Săcărâmb, se pricepea la meșteșugul lemnăriei.

În 1779, Itu Crăciun înfățișa forurilor miniere din Zlatna, pentru aprobare, un model de șteamp (mașină pentru sfărâmat minereuri). Era un model nou de zdrobit minereuri aurifere, fără roată de apă, pus în mișcare de o singură persoană, cu ajutorul unui ingenios sistem de greutăți, care, în vreme ce unele se ridicau, altele coborau. Atâta timp cât nu mai depindea de forța apei, superioritatea noului șteamp era una evidentă, de vreme ce, de multe ori, în apropierea exploatărilor miniere, apa era deficitară, iar atunci când se găsea, uneori, nu putea fi folosită din cauza înghețului sau secetei.

Pretenția autorului invenției, de a i se da 10% din veniturile minelor, obținute după urma aplicării invenției sale, a făcut autoritățile să-i respingă proiectul.

Ceva mai norocos a fost celălalt meșter inovator, Ursu Muntean, care, la Săcărâmb, a propus un model de șteamp acționat prin refolosirea apei folosite la spălarea minereurilor. În anul 1796 ,,șteampul lui Urs” (das urszische Pockwerk) – cum i-au zis vienezii – era experimentat, după primirea de către inovator a unei recompense de 6 ducați.

Pentru că spălarea minereului și alegerea firicelelor de aur erau operațiuni pretențioase, ingeniosul meșter lemnar, Ursu Muntean, a perfecționat și mașina de spălat minereu, ajungând ca, în 12 ore, în loc de 130 mărji de minereu, să fie spălate 310, într-o lună producția crescând de la 2860 de mărji la 6821, inovația fiind foarte apreciată de ing. Felix Franzenau, administratorul minelor de la Săcărâmb.

***

Și în domeniul agriculturii, în prima jumătate a secolului al XIX-lea, pe pământ românesc au existat preocupări pentru introducerea unor unelte-mașini de randament crescut. Au apărut ciururi sau trioare de selectat și curățat semințe, tocătoare de nutreț, pluguri, prășitoare ș.a.

Constantin Ioanovici și-a proiectat și construit singur o mașină proprie de tors bumbac; tot singur, Martin Gampe și-a proiectat și construit o mașină pentru decorticat, pe care a folosit-o în moara sa de arpacaș, și se mai gândea chiar la realizarea unui ,,plug cu aburi”. La Sibiu, tot pe forța aburului, Schneller se străduia să construiască o ,,mașină cu aburi”, în vreme ce Aron Gaborera era preocupat de punerea în funcțiune a unei secerători mecanice.

Peste toți, însă, s-a ridicat Petre Raika, născut în februarie 1807, la Tg. Mureș, fiul unui armurier, care, cu ajutorul profesorului său, a obținut o bursă la Politehnica din Viena, unde, timp de trei ani, a dobândit multe cunoștințe în domeniul construcțiilor de mașini. Ademenit de imperiali să rămână în capitala habsburgică, a refuzat și s-a stabilit la Cluj, devenit, vreme de peste 30 ani, locul său de căutări și înfăptuiri. A proiectat și construit în ,,fabrica de mașini”, proprietatea sa, diferite tipuri de pluguri din fier, mașini de treierat, de grăpat, de tăiat cartofi, de semănat porumb, de desfăcut porumb, de semănat sfecla, tocătoare de paie, prășitori și multe altele. Erau unelte-mașini perfecționate, foarte performante la acea vreme. De exemplu, grindeiul și coarnele plugului erau din lemn, dar talpa, bârsa, brăzdarul și cormana - din fier. Brăzdarul de o formă deosebită, masiv, era amplasat la o cormană schimbătoare; grindeiul avea curbura calculată să corespundă sumei totale a vectorilor de forță exercitate asupra plugului.

Calitățile deosebite ale plugului construit de Petre Raika în ,,fabrica” sa de la Cluj, în care lucrau, după împrejurări, 10-15 oameni, i-au adus aprecieri cu prilejul mai multor expoziții și concursuri internaționale.

Ca să predea și altora cunoștințele și experiența sa, ingeniosul inovator a înființat o școală tehnică, după care s-a preocupat să funcționeze în bune condiții.

De remarcat este și faptul că, în Cluj, la mijlocul secolului XIX, a mai existat atelierul lui Nicolae Berla, unul în care se fabricau mașini de sfărâmat porumb, treierători de diferite tipuri, mașini de tocat cartofi și sfeclă furajeră, tocătoare de nutreț, mașini de ales unt ș.a.

Existența la Cluj a două ,,fabrici” de unelte-mașini agricole, dovedește pătrunderea și la noi a prefacerilor generale din Europa.

***

Emanația geniului tehnic popular se găsește manifestată și în alte locuri, după cum s-a întâmplat în Muntenia și Moldova, unde, pentru prima dată în lume, țărani moșneni, cunoscuți sub numele de păcurari sau lăcari, au trecut la scoaterea țițeiului gros (păcura) și țițeiului subțire, prin săparea, după tehnica fântânarilor, a unor puțuri, cu pereți din țambre încherbălate, la capete, în sistem ,,coadă de rândunică”. Lăcarii ajungeau la adâncimi de 50-60 metri, uneori și mai mult, adâncimi de la care scoteau țițeiul, în hârdaie sau burdușuri de piele, legate de frânghii gudronate, înfășurate la suprafață pe ,,mosoarele” hecnelor învârtite, ca în manej, de cai, de regulă orbiți, să nu amețească.

Hecna învârtită de cal este instalația primitivă de extracție, inventată la jumătatea secolului al XVIII-lea de lăcari (păcurari), primii noștri petroliști, care au demonstrat că necesitățile unite cu ingeniozitatea iscoditoare, pot duce la inovații spre ușurință în muncă. Puțul cu hecnă a fost folosit până la 1863, când s-a întreprins primul foraj mecanic.

România modernă a fost prima țară din Europa și a doua din lume, după SUA, care a înregistrat oficial producție de petrol.

Articol realizat de VICTOR PANDURU