TITANUL GIORDANO BRUNO

Marţi, 17 Februarie 2026 10:26

Prin 1563, în Mânăstirea San Dominico Magiore din Neapole, intra un tânăr de numai 16 ani, numit Filippo, după cum atesta actul de stare civilă al localității Nola, unde se născuse. Era fiul lui Giovani Bruno ,,om de arme”, care-și pierduse averea în urma unor afaceri vitrege, mamă fiindu-i spălătoreasa Flaulista Savolino. Tânărul, venit să intre în rândul călugărilor dominicani, supranumiți ,,câinii Domnului”, îmbrăca, la scurt timp, haina monahală, sub numele de Giordano. Nu o făcea neapărat din dorința de a cutreiera lumea pentru propăvăduirea smereniei față de cuvântul bisericii, ci, mai ales, pentru setea de învățătură. În acele vremuri, singurele locuri pentru învățat și cercetat slovele cărților, erau bibliotecile mânăstirilor, după ce ordinul dominican, încă din secolul al XIII-lea, cerea discipolilor săi să aibă nu numai cunoștiințe religioase, ci și de cultură generală laică, să poată combate ,,mișcările eretice”.

În felul acesta, papalitatea, crezând că găsise un reazim împotriva acestora, înlesnea călugărilor dominicani cunoașterea unor lucrări de primă mână scrise de învățații vremii, mai ales în domeniul filosofiei.

Studierea aprofundată a lucrărilor din biblioteca mânăstirii napolitane San Dominico Magiore, îl face pe tânărul Bruno să ajungă atras mai mult de manuscrisele vechi ale gânditorilor antici și cărțile publicate de marii gânditori ai vremii, decât de textele sacre și treptat în mintea lui i se deschide o nouă lume, mult diferită de cea pe care o înfățișau scrierile religioase. La o vreme, ,,acceptarea oarbă a dogmelor” i s-a părut lui Giordano absurdă, dar mai ales naivă și s-a ridicat împotriva lor, negăsindu-le temeiuri în desfășurarea fenomenelor naturii. A formulat critici și întrebări, de multe ori reținute ca ,,răzvrătiri”, neacceptate de atmosfera austeră a mânăstirii, care apăra de veacuri cu strășnicie dogmele religiei.

Printre cuvioșii călugări, atitudinea lui Giordano Bruno nu a putut fi tolerată și, dintre ei, s-au găsit destui să-l pârască autorităților ecleziastice, ajungând să fie învinuit de erezie. Fără să mai poată îndura atmosfera ostilă din mânăstire, Giordano Bruno o părăsește și pleacă la Roma. Spera că marele oraș va deveni locul în care putea să-și dezvolte pe mai departe preocupările științifice, numai că, și aici, nu scapă de ochii iscoditori ai clericilor, ajunși să-l acuze, pe mai departe, tot de erezie. Crezând că singura soluție să scape de încorsetarea în care era ținut, leapădă rasa călugărească și începe peregrinările pe drumurile Europei, în ,,căutarea unui loc să poată gândi fără constrângere, dând glas ideilor sale”, după cum scrie Valeriu Buduru și ,,mereu hărțuit cutreieră multe orașe, întâi din Italia, apoi Elveția. Franța, Anglia, Germania și Cehia”

Peste tot își susține concepțiile, cu ardoare, și este întâmpinat cu vădită simpatie de minți luminate, numai că are parte și de manifestări ostile, înverșunate. Giordano Bruno își câștiga prieteni, dar stârnea și multe dușmănii.

Ajuns la Universitatea din Toulouse, ține mai multe prelegeri, după care mânia clerului bisericii catolice este din ce în ce mai mare și pleacă la Universitatea din Oxford. În cadrul unor întâlniri filosofice, expune și aici ideile sale, dar regretă ajungerea acolo, pentru că, după reducerea la tăcere a nu mai puțin de 14 opozanți ai săi, își atrage multe ostilități. Continuă să-și expună convingerile la Geneva, Paris, Praga sau orașele germane Wittenberg și Helmstadt, dar ,,ura și nemulțumirile însoțesc necontenit pe neobositul pribeag”, concepția sa filozofică fiind radical opusă celei a teologiei și scolasticii, susținătoare ale viziunii asupra universului, rămasă de la Aristotel sau Platon, adoptată și de Biblie, care pretindea că Pământul este centrul universului, deasupra lui fiind Cerul în care sălășluiesc forțele nemăsurate ale divinității.

Spusele marelui învățat polonez Copernic - care răsturnase vechile credințe, situând Soarele în centrul universului și reda o nouă explicație mișcării planetelor, dar care nu-și publicase opera – erau îmbogățite de Giordano Bruno, prin completarea că nici Soarele nu este centrul universului, sistemul nostru planetar ocupând doar o parte limitată a universului fără margini. Biserica interzicea opera lui Copernic, dar Giordano Bruno a apărat-o cu fermitate, formulând geniala concepție despre ,,infinitatea și unitatea materială a universului”. Totodată, după cum scrie Valeriu Buduru, Giordano Bruno a enunțat și părerea că viața nu este o însușire a naturii apărută exclusiv pe Pământ, deoarece se poate considera că există nenumărate alte lumi locuite și, demascând superstițiile, a adăugat că ,,universul nu a fost creat de nimeni și pretutindeni acționează aceleași legi ale naturii”, identificată de gânditor ca fiind ,,Dumnezeu în lucruri”.

Concepțiile sale nu puteau fi privite, la acea vreme, decât ca ,,răzmerițe față de autoritatea teologică”, o ridicare împotriva vechilor rânduieli feudale, apărate de mulți și, nu după multă vreme, a apărut denunțătorul de care Inchiziția avea nevoie, nimeni altul decât unul din învățăceii săi, nobilul Zuane Mocenigo (în unele lucrări apare numele de Giovanni Mocenigo), din Veneția, care, în 1592, își începea astfel denunțul: ,,Eu Zuane Mocenigo, credincios al prea milostivului domn Marco Antonio, denunț dvs. din datoria conștiinței mele și din porunca confesorului meu, că am auzit pe nolanul Giordano Bruno spunând de câteva ori când a vorbit cu mine în casa mea: că este o mare nelegiuire din partea catolicilor să spună ca pâinea se transubstanțiază din carne; că el este dușmanul liturghiei; că nu-i place nicio religie; că Hristos a fost un șiret și că făcea șireticluri înșelând popoarele... A arătat că ar trebui să se ridice cuvântul și veniturile călugărilor, pentru că sunt o pată pentru omenire; că sunt cu toții niște măgari...” În continuare invoca cunoașterea faptelor și de ,,Ciotto librarul și d-l Bertano, tot librar”, care-i spuseseră despre Bruno că este dușman al lui Hristos și al credinței și că l-a auzit vorbind multe erezii. Odată cu denunțul, Mocenigo preda Inchiziției un manuscris și trei cărți, considerate ,,corpuri delicte”, luate când a ,,priceput că poate să plece” și l-a închis ,,într-o cameră”. Adăuga că, după părerea sa, filozoful din Nola săvârșise multe păcate grele. Era, astfel, sechestrat, chiar de propriul său ,,elev”, la care Giordano Bruno se stabilise, după ce nobilul Zuane Mocenigo îi propusese să-i fie dascăl, în schimbul lecțiilor făgăduindu-i întreținerea și ,,sprijinul deplin pentru libertate”, ofertă pe care filozoful nu putea s-o refuze, de vreme ce se hotărâse și el să se stabilească la Veneția, sătul de peregrinări prin lume.

În scrierea sa, Valeriu Buduru relatează că ,,Bruno crezuse în sinceritatea nobilului și spera ca cetatea de pe lagună, centru al meseriilor și negoțului, îi va oferi un adăpost sigur și libertatea atât de mult căutată. Obosit de lungile drumeții, amenințat și hărțuit pretutindeni de fanatici și chinuit de dorul de țară, părăsise orașul Frankfurt, unde se stabilise după multe pribegii și revenise în Italia”.

Dezamăgirea filozofului a apărut repede, când a văzut că Zuane Mocenigo, la cei 34 ani ai săi, nu avea atracție pentru învățătură. Era un stupid care-l supăra și nu a trecut multă vreme până să-i spună că pleacă din casă. Mocenigo, un mărginit, mândru și răzbunător, n-a îndurat sfidarea și, într-o noapte, a angajat câțiva gondolieri. ,,Împreună au pătruns în camera în care dormea Giordano Bruno, l-au legat și a doua zi dimineața, au intenția să-l predea zbirilor, Sfântului oficiu al Inchiziției”, numai că, autoritățile venețiene îl aruncă într-o celulă a ,,Închisorii dei Piombi ”, închisoarea ,,de plumb”, numită așa după acoperișul din tablă de plumb, unul ,,barbar”, care vara se încingea, iar iarna devenea ca de gheață.

Inchiziția a cerut insistent să fie predat grabnic oficiului său de la Roma, pentru judecată, dar magistrații venețieni au refuzat, în virtutea autonomiei avute atunci de republicile italiene, preferând să fie ei primii care-l judecă. Îl învinuiau de ,,propovăduirea de erezii”, ”încercarea de a abate pe alții de la dreapta credință”, de ,,răzvrătire împotriva convingerilor religioase” și ,,încălcarea jurământului de călugăr dominican”. Mai era învinuit că ,,lăudase cu însuflețire suspectă și revoltătoare pe unii suverani protestanți, ca regina Elisabeta a Angliei, ducele de Braunschweig și alții”.

Giordano Bruno s-a apărat cu îndârjire, prin șapte depoziții date, în fața judecătorilor, din care se desprindea logica, forța și perseverența cu care-și afirma convingerile. Între zidurile ,,Închisorii de plumb” este ținut nu mai puțin de șase ani, după ce Republica Veneția a refuzat să-l extrădeze, în primul rând datorită insistențelor clericului Fra Paolo Sarpi, un om cu vederi mai largi, atras de oamenii cu preocupări științifice, dar, până la urmă, schimbă închisoarea din Veneția cu cea de la Roma și procesul mai durează încă doi ani, vreme în care filosoful a cunoscut din plin caznele cele mai grele, alternate cu făgăduieli de bine, dacă-și retractează măcar o parte din idei, așa cum îl sfătuia San Savarino, conducătorul ,,Sfântului oficiu” al Inchiziției, aflat în fruntea ,,celor mai de seamă prelați și inchizitori”.

Ca și în fața magistraților venețieni, Giordano Bruno s-a apărat cu îndârjire ,,suportând cu deosebită tărie schinjuirile”, nimeni și nimic nepudându-l convinge să se lepede de convingerile pe care le proclama.

La 9 februarie 1600 tribunalul Inchiziției îl declară vinovat și îl predă autorităților laice pentru pedepsire, care nu însemna altceva decât arderea pe rug. La auzul sentinței, Giordano Bruno, s-a adresat celor care-l osândiseră, cu vorbe înspăimântătoare: ,,Voi proclamați condamnarea mea cu mai multă spaimă decât o ascult eu”.

Până la execuție, i s-a dat un răgaz de 8 zile, în care să se gândească la retractarea convingerilor, în schimbul iertării, dar Giordano Bruno a rămas neclintit în convingerile sale.

Și, a venit dimineața zilei de 17 februarie 1600, când un straniu cortegiu, format din inchizitori, călugări și preoți, înveșmântați în haine negre, străbătea străzile Romei, spre piața Campo di Fiori, în mijlocul căreia se înălța rugul cu un stâlp, de care, cum sosi, fu legat Giordano Bruno, cronica consemnând: ,,În tăcerea ce se lăsa, răsunară vocile călugărilor însărcinați cu oficierea slujbei religioase. În pauzele dintre litanii, ei îl invitau stăruitor să-și folosească măcar ultimele clipe - spre a-și mântui sufletul – renegându-și ideile. Dar condamnatul nu asculta. Când i se întinse crucea, refuză s-o sărute. Tăcut, cu privirea pierdută în depărtare, părea absent la cele ce se petreceau în jurul său și nu implora mila nici Cerului, nici călăilor. Doar în două rânduri i se auzi glasul. Mai întâi, să-i spună învățăcelului său, Ventimilia, că tot ceea ce vedea trebuie să-i servească drept exemplu și apoi, simțind arsura flăcărilor, să strige cuvintele ce aveau să străbată veacurile: ,,Pe mine mă puteți arde, dar adevărul spuselor mele nu-l puteți distruge. Secolele viitoare mă vor înțelege și mă vor prețui”. Limbile de foc și fumul înecăcios curmară glasul și, când totul se sfârși, cenușa trupului său fu zvârlită în vânt pentru a șterge orice urmă de erezie”.

Dar, gândirea inchizitorilor a fost zadarnică; ideile lui Giordano Bruno au cucerit vremurile care au urmat.

Articol realizat de VICTOR PANDURU