POVESTEA DEZROBIRII ROMILOR

Marţi, 24 Februarie 2026 10:32

Coana Profira Cantacuzino-Pașcanu, mătușa domnitorului Grigore Alexandru Ghica avea, în casa sa din Iași, un rob țigan, Dincă, rod al iubirii ascunse dintre bărbatul ei, boierul Dumitrache, și o slujnică, Maria. Cum nu avea copii, stăpâna îl iubea mai ceva ca ochii din cap, de mic, grija ei fiind să aibă de toate, și Dincă a trăit ca un cocon, spre marea mulțumire a boierului Dumitrache care, tot timpul, spunea că inimă ca a nevestei lui era greu de găsit.

Ocupat mai mereu să-i cadă câte una la pat, într-o zi, boala lumească a frenției (sifilisului) ascunsă multă vreme, pe negândite ,,în pripă” cum credea coana Profira, l-a dus ,,în burdușeală de măruntaie fleșcăite” și ,,datul ortului popii i-a venit fuga”, fără să aibă strânși pomneți sau pregătite haine de înmormântare.

Uitarea, necazul, au îndemnat-o pe coana Profira să plece la Paris, într-o ,,călătorie de primenire”, cu gândul să înceapă o nouă viață. Numai că, la cât îl iubea pe Dincă, n-a putut să-l lase singur. L-a luat cu ea, în rădvanul tras de patru cai buieștrii, mulțumită foc, mai mult de bucuria lui decât a ei.

În lumea deșucheată a Parisului, otova de petreceri, Dincă s-a-necat în sufletul Clementinei, camerista frumoasă care avea grijă de amândoi și, cum vedea că înecul ăsta era ca o plăcere neterminată, a implorat-o pe coana Profira să-i aducă franțuzoaica în țară. După ce toată viața nu-i refuzase nimic, nici de data asta nu i-a înfrânt plăcerea și Iașul s-a ales cu o femeie de vis.

Însă, la o vreme, a apărut buclucul mare: coana Profira, înțeleasă cu Dincă, ascunsese străinei că el este rob și, când Clementina a aflat, nici vorbă să mai audă de amorez!

Disperat, Dincă, de mai multe ori, a rugat boieroaica să-l scoată din robie, numai că, ea, de frică să nu-l piardă pentru totdeauna, n-a vrut să audă, spre jalea mare a pătimitului, jale care a ajuns până la urechile domnitorului Grigore Alexandru Ghica, nepotul coanei Profira. Vodă, de cum a auzit întâmplarea, mișcat la culme, i-a oferit mătușei o sută de robi, în schimbul nefericitului, după care să-l elibereze, dar stăpâna n-a vrut să audă. Dincă al ei nu avea preț. Fără să-i spună, coana Profira spera ca domnitorul cu Divanul să sfârșească mai repede tărăgănarea pe seama dării hrisovului dezrobirii tuturor romilor. Credea că, odată apărută legiuirea, Clementina avea să ajungă mulțumită, dar mai ales că, în felul ăsta, Dincă rămânea, pe mai departe, lângă ea.

Cum hrisovul întârzia să apară, lipsit de orice speranță, Dincă n-a mai putut să îndure așteptarea și, disperat, s-a dus încă odată în camera Clementinei, pornit să-i cadă la picioare, cu alte rugăminți să nu plece, numai că, ea, cu bagajele deja făcute, nici n-a vrut să audă. Chiaun ,,ca teriachii” (cum li se spunea drogaților în vremea de atunci) i-a tras un glonț în inimă, după care, văzând grozăvia, în disperare, și-a zburat creierii.

Aga Iașului a sosit repede la fața locului să ancheteze grozăvia și, după ce a deslușit-o bine, s-a dus la Vodă. Auzind totul, Grigore Alexandru Ghica a intrat în mare zbucium și-a poruncit, cât mai degrabă, adunarea Divanului, să sfârșească lunga tărăgănare a apariției hrisovului pentru dezrobirea romilor. Cum porunca domnească a intrat pe loc în ascultare, destul de repede, i s-a prezentat textul hrisovului pe care, hotărât, l-a semnat repede.

Astfel, după 500 sute de ani, de când tătarii aduseseră din India primii romi să-i vândă robi boierilor pământeni, a apărut, la noi, primul act oficial al slobozeniei robilor romi, care consfințea viziunile înaintate ale epocii, însușite într-o oarecare măsură, mai înainte, deja, de domnii Constantin Mavrocordat, care afurisise despărțirea prin vânzare a soților robi, Grigore Ghica, ce poruncise prin anafora să nu se mai dăruie separat membrii aceleași familii de robi, iar Mihail Sturza, care fusese primul domn care dezrobise robii domnești.

Față de ei, vodă Grigore Alexandru Ghica al Moldovei elibera, oriunde se aflau, toți robii vătrași din casele boierești sau moșii, folosiți la treburile zilnice, ca vizitii, rândași, slugi, bucătari, feciori și fete în casă, cusătorițe, toți robii domnești aflați la curtea domnească, sau cei cu ceva libertate de mișcare, dar supuși domnului, care umblau prin țară să exercite diferite meserii pentru adus venituri mari visteriei, în special cei care căutau aur prin albii de râuri, robii așezămintelor publice și robii mânăstirești.

În Țara Românească, dezrobirea oficială a romilor este făcută de domnitorul Barbu Știrbei, în 1856.

Întârzierea dezrobirii romilor s-a datorat stăpânilor care aveau în vedere trebuințele zilnice.

Prima atestare documentară a romilor în spațiul românesc este un hrisov din octombrie 1385, prin care Dan I, domn al Țării Românești, dăruia 4o de familii de robi mânăstirii Tismana. În Moldova medievală, Alexandru cel Bun, printr-un hrisov din 1428, dăruia mânăstirii Bistrița 31 de familii de robi.

Dezrobirea romilor a avut la bază, în primul rând, răspândirea curentului aboliționist autohton, sub influența aboliționismului vest-european și nord-american, care, încă de la începutul secolului 19, scosese în afara legii traficul de sclavi, inițiativă la care se alăturase și Biserica Catolică prin intermediul Scrisorii apostolice a Papei Grigore al XV-lea, dată în 1839.

În coloniile sale, Marea Britanie desființase deja sclavia, în 1833, prevăzând o perioadă de tranziție până la 1 iunie 1839, în vreme ce Franța trecuse la o eliberare graduală prin răscumpărare.

Dacă semnalele din vest erau de asemenea natură, din sud venea vestea că, la începutul anului 1856, Înalta Poartă închisese piața de vânzare a sclavilor din Istanbul.

Emanciparea tuturor romilor, din Țara Românească și Moldova, produsă oficial la 20 februarie 1856, decreta sfârșitul robiei prin eliberarea oricărui rom (țigan cum i se zicea atunci) și înscrierea lui imediată în rândul contribuabililor către stat.

Proprietarii robilor erau despăgubiți cu 10 galbeni pentru fiecare rom eliberat, până la maximum 500 galbeni, plătiți eșalonat, pe o perioadă de 2 ani.

Au fost și 420 de boieri care, în schimbul pomenirii permanente în biserici, au eliberat 2611 robi, fără să primească despăgubiri din partea statului.

Dezrobirea fusese susținută de reprezentanți de seamă ai iluminismului de la noi, printre care Mihail Kogălniceanu, Cezar Boliac, Alecu Russo, Ion Heliade Rădulescu, Vasile Alecsandri și Gheorghe Asachi.

Pentru mințile luminate ale neamului, înfăptuirea dezrobirii romilor a însemnat o mare realizare, așa cum zicea, la 20 februarie 1856, Mihail Kogălniceanu: ,,Poporul român leapădă de pe sine neomenia și rușinea de a ține robi și declară libertatea țiganilor proletari. Cei ce au suferit până acum rușinea păcatului de a avea robi, sunt iertați de poporul român, iar patria, ca o mumă, din visteria sa, va despăgubi pe oricine va reclama că a avut pagubă din această faptă creștinească”.

Peste ani, în 1891, la o comemorare a dezrobii romilor, într-o ședință solemnă, a Parlamentului, tot Mihail Kogălniceanu avea să spună: ,,Chiar pe ulițele Iașului, în tinerețile mele, am văzut ființe omenești purtând lanțuri în mâini sau la picioare, ba unii chiar coarne de fier aninate pe frunte și legați prin coloane împrejurul gâtului. Bătăi crunte, osândiri la moarte și la fum, închideri în închisori particulare, aruncați goi în zăpadă sau râuri înghețate, iată soarta nenorociților țigani! Apoi, disprețul pentru sfințenia și legăturile de familie. Femeia luată de la bărbat, fată răpită de la părinți, copii rupți de la sânul născătorilor lor și răzlețiți și despărțiți unii de alții și vânduți ca vitele la deosebiți cumpărători în cele patru colțuri ale României. Nici umanitatea, nici religia, nici legea civilă nu aveau ocrotire pentru aceste nenorocite ființe; era un spectacol grozav, strigător la cer. De aceea, povățuiți de spiritul secolului, de legile omeniei, un număr de boieri bătrâni și tineri au întreprins de a spăla patria lor de rușinea sclaviei”.

Pe 20 februarie al fiecărui an, romii comemorează dezrobirea strămoșilor și omagiază pe cei care au trăit în robie.

Articol realizat de VICTOR PANDURU