”ÎNAINTEA CUVÂNTULUI”

Luni, 27 Aprilie 2026 10:27

Acesta este titlul celui de-al 12-lea volum de poezie, semnat de domnul MIHAIL MITRACHE, director al S. C. SECONA Pitești, în perioada 1992 – 2016. Volumul a fost publicat anul acesta, la Editura ”Paideia” din București și îl precedă ”Paznici de moarte” (1991), ”Adevărul numai adevărul” (1999), ”Mereu lumii” (2005), ”Despărțirea de hominitate” (2015), ”Întrupările viului” (2018), ”Pedeapsa cu viața” (2020), ”Gânduri orfane” (2021), ”Eutanasia” (2022), ”Conjecturile ființei” și ”Chemarea neantului” (2023), ”Răstignit între gemene” (2025). Cu totul 13 cărți, dacă alăturăm și volumul de proză ”Zbaterea ființei” (2019). Nu-l cunosc personal pe autor. Și cred că este mai bine.

Pentru că orice atingere subiectivă, alta decât mersul prin carte ca pe cărbuni încinși, tulbură, de obicei, liniștea așezată a înțelegerii. Să mergi pe cărbuni încinși este artă și inițiere, este transă și este intimitate cu suprafirescul. Tot așa stau lucrurile și în cazul lecturii pe îndelete, la o parte de lume, a poeziei domnului Mitrache.

Volumul este, pe rând, un monolog, întins de-a lungul a 100 de pagini, și un aparteu, diferența specifică dintre ele fiind semnificativă. Poetul trăiește realitatea, își formulează întrebările, îndoielile, uimirile, se recalibrează permanent urmărind logica ordinii sale lăuntrice, care nu este logica formală, coerentă. Dilemele lui sunt numai ale lui. Îl dor, sunt reflexia în conștiință a focului din care au rezultat cărbunii încinși. Nu ajunge cu ele nicăieri. Știe, de altfel, că nu va ajunge, că destinația e o iluzie în termenii dimensiunii pământești, dar tensiunea provocată de existența în sine, de existența în forma simțurilor, de existența în forma cuvântului, a speranței și a credinței, în ultimă instanță, îl obligă să meargă înainte. Este aceasta și o manifestare a ”trezviei”, a stării de veghe menite să-l împiedice să iasă în afara propriei ordini sufletești, ceea ce ar fi mai grav poate decât o moarte subită: ”Eșecul meu este genetic!/ Am fost născut/ Fără viață!/ Să fiu,/ Fără să trăiesc!/ La întrebările/ Mele,/ Răspund:/ Timpul, neantul, viul,/ Niciodată oamenii!/ Gândul/ Mă face să fiu/ Al nimănui,/ Numai al lui!/ Eu sunt/ Ecoul ființei,/ Gândurile mele,/ Poruncile ei!...”Doar ceea ce/ Nu pot mărturisi/ Din mine,/ Sunt cu adevărat/ Eu!”.

Din clipa în care discursul interior a fost tipărit, solilocviul a dobândit valențele aparteului. Cititorii au fost și sunt chemați să participe, să devină complicii zbaterii. Tensiunea erupe și se fragmentează, iar fragmentele de memorie, emoție, adevăr personal pătrund în viețile lor, impunându-le o reacție: ”Îmi e teamă/ Că m-am născut/ În târziu,/ Când deja nu mai eram/ Viu!/ În mine/ Și umbra/ Doare!/ Mă visez părintele/ Timpului!/ Să-l nasc, să-l cresc,/ Să-l pedepsesc!/ Să-mi fie urmaș!/ Doar în minte/ Poate fi lumea/ Învierii!”.

Spuneam că nu-l cunosc personal pe autor. Dar mi-aș dori să-l cunosc. Atât pentru curajul de a opune lumii opace și inerte de astăzi vastele sale spații sufletești, bântuite de duhuri și de furtuni, cât și pentru alegerea de a face acest gest într-o manieră poetică, adică iarăși în afara uzanțelor mărunte de comunicare ale vremurilor.

DENISA POPESCU MARTIN