NOAPTEA ABDICĂRII

Marţi, 28 Aprilie 2026 10:27

În seara zilei de 10 februarie 1866, la orele 19, Gheorghe .I. Dogărescu, trimis de poetul Cezar Bolliac, ajungea la Palat, tocmai când Al. Ioan Cuza, având planificată o cină liniștită, împreună cu doamna și copiii, cobora la masă. Numai că, tânărul, fără vreo îngăduință de protocol, de cum l-a observat, a început să-i strige: ,,Măria ta! O revoluție este gata a izbucni la noapte!” Deprins cu asemenea denunțuri, domnitorul a scos din buzunar o liră și i-a oferit-o, însă mesagerul a refuzat primirea: ,,Nu am venit să cer pomană. Voiesc a-ți spune că, la miezul nopții, patru mii de oameni sunt gata a suna clopotele de la toate bisericile, a se arunca asupra cazarmei Malmaison, a lua puște și a veni la Palat, pentru a sili pe Măria Ta să abdice”.

Denunțarea nu l-a impresionat atât de mult, cât refuzul tânărului de a primi bani. L-a invitat în camera aghiotantului său, după care a dat ordin să fie chemați Al. V. Beldiman, prefectul poliției și Alex. Zefkari, comandantul garnizoanei.

După o oră, cei doi erau în cabinetul lui Vodă, surprins de ce auzise: ,,Cum se mișcă, în București, patru mii de oameni, gata a se întruni la noapte, pentru a se arunca asupra cazarmei Malmaison, fără ca poliția să simtă ceva, și cum e păzită garnizoana din care este a se lua, așa ușor, puștele?”

Prefectul poliției a răspuns că nu știe nimic, dar că acest ,,început de revoluțiune” i se pare straniu; la rândul său, colonelul Zefkari a susținut același lucru, amândoi cerând îngăduință să se retragă pentru cercetări și inspecție la toate cazărmile Capitalei.

După ieșirea din Palat, ajuns la Prefectura poliției, Al. V. Beldiman a dat ordin să se afle în sediul poliției, la ora 10, toți subordonații săi. Până atunci, a colindat mahalalele mai populate. Le-a găsit în cea mai deplină liniște, iar despre cazărmi i s-a comunicat că se află în ordine și că, spre mai bună precauție, un sergent chiar tăiase toate funiile de la clopotele bisericilor. S-a întors la Prefectura poliției, le-a spus subordonaților starea găsită de el și, pentru prevenirea oricărei surprize, a ordonat tuturor plecarea pe teren, cu întoarcere la ora 11 noaptea.

Convins că avea toate cunoștințele despre situație, prefectul poliției, în jurul orei 11 jumătate s-a prezentat din nou la Al. I. Cuza. Domnitorul era păzit de Batalionul de vânători, creație a sa, de care era foarte mândru, comandat de căpitanul Melinescu. Cum, de loialitatea vânătorilor, Cuza nu se îndoia, l-a lăsat pe Beldiman să plece acasă, acesta, la rândul său, fiind convins că în garnizoană domnește liniștea și, condus, foarte amabil, de căpitan, până la trăsură, a plecat prin ploaie cu frig.

Spre miezul nopții, la palat, a apărut Maria Obrenovici, cunoscuta amantă a domnitorului, însoțită de grecul Sachelaridis, venit să-l provoace pe Al. Ioan Cuza la un joc de whist, întins până spre ora două, când amanții s-au retras într-un dormitor al palatului, alăturat apartamentului în care se afla doamna Elena Cuza, alături de copiii adoptați, Dimitrie și Alexandru, făcuți de domnitor cu amanta.

Era vremea când complotiștii Lascăr Catargiu, Ion C. Brătianu, beizadea Dimitrie Ghica, prințul Ion Ghica, Petre Mavrogheni, Nicolae Golescu și Dimitrie A. Sturdza, la o recepție mascată, în casa lui C. A. Rosetti, puneau la punct ultimele detalii ale abdicării și, ca din întâmplare, în același timp, Maria Obrenovici ,,uita” deschisă ușa dormitorului în care intrase cu vodă.

După o noapte de amor, în zorii zilei de 11 februarie 1866, șapte militari, conduși de căpitanii Anton Crețulescu, Alexandru Lipoianu și Constantin Pillat, intrau în camera în care se aflau cei doi amanți. Trezit, cu pistolul la tâmplă, Cuza n-a mai avut vreme să ajungă la revolverele sale puse pe noptieră și, gol pușcă, vedea cum Lipoianu își scotea mantaua ca s-o acopere pe Maria Obrenovici și punea să fie condusă spre casa ce i-o cumpărase domnitorul, în strada Biserica Amzei din București.

Cu revolverele îndreptate spre el, Cuza a întrebat militarii: ,,Ce doriți?” ,,Am adus abdicarea Majestății Voastre și vă rog să iscăliți!” ,,Nu am condei și cerneală la îndemână!” ,,Am adus noi tot ce trebuie”. ,,Nu am masă” ,,Mă voi face eu aceasta”, i-a răspuns C. Pillat, aplecându-și umerii, peste care Cuza citea și semna: ,,Noi Alexandru Ion I, conform Dorinței națiunii întregi și angajamentului ce-am luat la suirea mea pe Tron, Depun astăzi 11/23 februarie 1866, cârma guvernului și ministerului ales de popor. Alessandru Ion”.

După iscălirea actului de abdicare, domnitorul s-a îmbrăcat repede și, escortat de temnicerul căpitan Costinescu, a ieșit din Palat. La scară îl aștepta trăsura lui Constantin Ciocârlan, casa acestuia, din Piața Sf. Gheorghe, fiind pregătită pentru primă deținere, neștiută de poporeni.

Auzind modul cum abdicase Al. Ioan Cuza, consulul general al Franței, Dl. Tyllos, după ce aflase, prin deconspirare, locul detenției, a alergat la casa lui Ciocârlan. Oprit de santinele, cu baionetele, să intre, până la urmă, temnicerul căpitan Costinescu, de teama unui scandal, i-a încuviințat ajungerea în odaia domnitorului alungat și, de cum l-a văzut, francezul l-a îndemnat: ,,Luați brațul meu și să mergem împreună la Cameră. Drapelul Franciei va proteja pe domnitorul României”. ,,Pentru nimic în lume, i-a răspuns Cuza, nu voi consimți a urca încă odată treptele tronului. Îți mulțumesc , d-le consul, de amicala dumitale vizită, dar înlesnește cât poți sarcina ce și-au luat locotenenții domnești, căci mă tem ca Unirea să fie compromisă”.

În seara aceleași zile, locotenența domnească ce preluase puterea, formată din Lascăr Catargiu - reprezentantul Moldovei, general Nicolae Golescu - reprezentantul Valahiei și colonelul Nicolae Haralambie - reprezentantul armatei, hotărăște să-l mute pe detronat la Cotroceni, unde i se pregătiseră două odăi.

Cu măsura fusese de acord și noul guvern condus de Ion Ghica, având pe Dimitrie Ghica ministru de interne, Ion. C. Cantacuzino ministrul justiției, Petre Mavrogheni ministru de finanțe, C. A. Rosetti ministrul cultelor și instrucțiunii publice, maiorul Dimitrie Leca ministrul de război și Dimitrie Sturdza ministru lucrărilor publice.

A doua zi, întregul corp ofițeresc al garnizoanei București, care nu fusese implicat în abdicare, grupat în jurul generalului Florescu și colonelului Solomon, a hotărât să pătrundă cu forța în palatul de la Cotroceni, pentru readucerea pe tron a lui Al. Ioan Cuza. Cum, mai întâi, era nevoie să se cunoască părerea acestuia, a fost desemnat căpitanul Constantin Silion, amic al lui Cuza, să meargă la Cotroceni. După opreliști serioase, Silion abia a reușit să pătrundă în palat și, plângând, a căzut la picioarele lui Cuza, cu rugăminți de întoarcere, numai că acesta a rămas nestrămutat în hotărâre: ,,Ce vrei? Să încep o nouă domnie, în sânge? Cum nu înțelegi că prezenta mea pe tron nu mai e posibilă? Să iscălesc eu condamnarea la moarte a ofițerilor trădători? Aceasta nu o pot face. Nimenea nu mi-o poate pretinde. Spune ofițerilor, spune generalului Florescu și colonelului Solomon, spune la toți aceia care s-au asociat la acest demers, că le mulțumesc. Asigură-i pe toți de recunoștința mea. Gândul meu și inima mea vor fi pururea cu ei”.

În acel moment dureros, a intrat în odaie Strambio, consulul general al Italiei, singurul membru al corpului consular care reușise să străbată palatul. Văzând stăruințele căpitanului Constantin Silion, consulul italian și-a unit rugămințile cu ale românului, însă, în final, n-a mai insistat, respectând demnitatea celui care refuza întoarcerea pe tron, printr-o vendetă. Nimic mai sublim!

Italianul știa că, încă din toamna 1865, în fața Corpurilor legiuitoare, Al. Ioan Cuza declarase că este numai ,,un depozitar al coroanei României și că este gata a o remite unui prinț străin ales de națiune, conform dorinței exprimate de Divanurile ad-hoc”. Doar cu câteva săptămâni înainte, chiar Cuza se adresase împăratului Napoleon al III-lea, cu rugămintea să desemneze un prinț străin căruia să-i încredințeze tronul României. Știa că grupurile antiunioniste nu dispăruseră și vedea stingerea lor numai prin aducerea pe tron a unui principe dintr-o dinastie occidentală. În Moldova activa, deja, la vedere, grupul antiunionist condus de Calinic Miclescu, mitropolitul de la Iași. (Presupunerile lui Al. Ioan Cuza aveau să se adeverească, destul de repede, la 3 aprilie 1866, când, sprijinit de soldați ruși, mitropolitul s-a răzvrătit, chiar armat, împotriva Unirii).

Căpitanul Silion s-a întors la ai săi cu răspunsul negativ și, în zorii zilei de 13 februarie, Cuza Vodă a plecat de la Cotroceni, condus sub paza temnicerului Costinescu, până la pichetul de grăniceri, din Predeal, al graniței austro-române. Când a deschis larg ușa corpului de gardă și, pe fundal, a văzut portretul lui Mihai Viteazul, Cuza s-a rugat în fața tuturor: ,,Să dea Dumnezeu să fie, țării mele, mai bine fără mine, decât i-a fost cu mine”. După care, la câteva ore, ajuns la Brașov, întâlnit cu familia, s-a îndreptat direct spre Viena.

Moldovenii, în dragostea lor pentru domnitorul detronat, au sperat vreo cinci zile că Vodă Cuza o să intre mai întâi în Moldova, pe la Mihăileni. Îi pregătiseră primire entuziastă. Numai că, fostul domn, ținea mai mult la unirea țărilor surori, decât la o coroană pe care o considerase ,,depozit sacru”.

Mulți istorici spun că, într-adevăr, prezența lui Cuza Vodă, la acea vreme, în Moldova ,,ar fi compromis Unirea”. Marele domn nu-și putea distruge opera.

Cu bunele și relele sale, după ce, spre sfârșitul domniei, girase camarile profund corupte, Cuza iubea țara, mai mult decât pe sine.

Articol realizat de VICTOR PANDURU