Alexandru Ioan Cuza în exil

Marţi, 05 Mai 2026 10:28

După abdicare, Alexandru Ioan Cuza a ajuns la Brașov, să-și întâlnească familia, alături de care se aflau ajutantul colonel Pisoschi, trei cameriste și doi valeți. De acolo, urcați într-un poștalion din trei trăsuri, au pornit prin Sibiu, spre Timișoara. Cum ziarul Temeszvarer Zeitung scrisese dinainte despre sosirea, în rândul timișorenilor, a fostului domnitor, apreciat pentru reformele sale progresiste, știrea a produs mare vâlvă, Cuza fiind întâmpinat cu multă simpatie, la 7 martie 1866, când a sosit la hotelul Der Trompeter.

Mulțimea adunată a putut vedea un bărbat înalt, frumos, distins, alături de doamna Elena, copiii adoptivi Alexandru și Dimitrie, despre care se știa că erau făcuți de domn cu amanta Maria Obrenovici. Oprirea la Timișoara se datora și oboselii doamnei Elena, care, nemaiputând îndura călătoria lungă în trăsuri de poștalion, ceruse să fie continuată cu trenul.

Popasul la Viena a fost făcut după ce Cuza s-a convins că prezența sa în capitala Franței era una neindicată, împrejurările internaționale de atunci putând să pericliteze interesele românești, de vreme ce la Paris se desfășurau lucrările Conferinței diplomatice care examina situația nou creată în România, după abdicarea sa. Se putea interpreta că ajungerea sa la Paris ar fi fost făcută cu scopul unor intrigi, de reclamare a pierderii coroanei și, pentru acest motiv, ceruse însoțitorilor săi ruperea tuturor legăturilor cu țara, într-o tăcere desăvârșită, până la desemnarea succesorului său.

A reînnodat legăturile cu cei din România abia după ce principele Carol de Hohenzollern s-a urcat pe torn.

Stabilit la Paris, în apropierea faimosului parc Bois de Boulogne, lui Cuza i se făceau, în continuare, oferte ispititoare pentru diferite funcții. Le-a refuzat pe toate, preferând viața retrasă, departe de politică.

Se îngrijea mai mult de sănătatea sa și a copiilor, mergând des la tratamente în stațiunea franceză Ems, sau la Ostende, pe litoralul belgian al Mării Nordului. Banii de cheltuială proveneau din arendarea anticipată, pe timp de șase ani, a moșiei Ruginoasa, cu prețul de 5000 galbeni anual.

Spre sfârșitul anului 1866 se întoarce la Paris, gândind la posibilitatea reîntoarcerii în țară, pentru soluționarea unor interese particulare nerezolvate, și ajutantul colonel Pisoschi, prin mijlocirea lui Baligot de Beyne, întreprinde un sondaj legat de părerea principelui Carol, în legătură cu această intenție. Pentru a evita răstălmăcirile răuvoitorilor, Cuza preciza că ,,...devenind simplu cetățean în țara mea, aspir numai la fericirea de a găsi în ea, împreună cu familia mea, existența pacinică și rezervată, care convine deprinderilor și pozițiunii mele...”

Carol, însă, n-a dat curs cererii fostului domnitor - în țară, mare parte din populație și armată era dominată de curentul partizanilor lui Cuza, mulți dintre ei, odată ajunși deputați în noua Cameră, contribuind la răsturnarea guvernului condus de Ion Ghica, care preluase puterea după abdicarea domnitorului unirii.

Atitudinea armatei, era una de condamnare a ofițerilor implicați în complotul abdicării, generalii I. Em. Florescu și Savel Manu înaintând lui Carol o petiție prin care cereau să fie reabilitată onoarea armatei știrbită de complotiști, însă, din motive lesne de înțeles, solicitării nu i se dă curs favorabil. Simpla prezență, în țară, a fostului domnitor, putea să ducă la reaprinderea vechilor sentimente ale multora față de acesta, ale căror consecințe puteau să ajungă unele nedorite, pentru politicienii dominanți, în frunte cu noul principe.

Când membrii familiei sale se vor întoarce la moșia și castelul de la Ruginoasa, într-o scurtă vacanță, Cuza îi însoțește doar până la Lvov, după care se întoarce la Paris și, cum unele gazete austriece și franceze speculau că a avut intenția de a se reinstaura ca domn, imediat după revenirea în capitala Franței, îi scrie împăratului Napoleon al III-lea: ,,Starea treburilor mele, neglijate forțat de la plecare, trebuința de a urmări un proces născut din pasiuni politice și care amenința modesta avere a copiilor mei, mă silește să intru în Principatele Unite... Redevenind simplu cetățean, nu am altă ambiție decât să-mi duc în Moldova viața liniștită și retrasă pe care o duc de la abdicarea mea”.

Scrisoarea fusese remisă în septembrie 1867, cu puțin timp înainte ca fostul domnitor să părăsească Parisul pentru stabilirea lângă Viena, în localitatea Ober-Dobling, din care avea să urmărească evoluția raporturilor internaționale, nu lipsite de consecințe, deloc neglijabile, asupra României.

La începutul anului 1868, rivalitatea franco-germană atinsese culmi mari, context în care, Napoleon al III-lea, gândea posibilitatea înlăturării influenței prusace la Dunărea de Jos, prin îndepărtarea lui Carol de Hohenzollern de pe tronul României și aducerea din nou pe tron a lui Cuza, dovedit loial cauzei franceze. Pentru aflarea gândurilor acestuia, împăratul trimite pe Grammont, ambasadorul Franței la Viena, să ia legătura cu fostul domnitor. Întrevederea dintre cei doi a durat două ore. Întrebat de ambasadorul francez dacă vrea reînscăunarea cu ajutorul Franței, Cuza a răspuns fără să ezite: ,,Orice s-ar întâmpla, nu voi consimți niciodată a reintra în România prin o intervenție străină...”

Grammont a insistat în a-l convinge, argumentând că Franța ,,avea nevoie de un punct de sprijin” la Dunărea de jos, însă Cuza a rămas neclintit: ,,Nu voiesc cu niciun preț să reîncep misiunea de altă dată; dar dacă aș vedea țara mea amenințată de o mare primejdie, dacă un mare interes românesc ar cere colaborarea mea, în acea zi, aș fi gata, orice s-ar putea întâmpla”.

Curând după această întrevedere, rezonanța unor probleme internaționale, cum a fost vacantarea tronului Spaniei și candidatura principelui Leopold de Hohenzollern, fratele lui Carol I, principele României, pentru ocuparea acestuia, având o rezonanță mai largă, au abătut atenția de la problema românească.

Pe mai departe, Cuza și-a văzut de interesele sale particulare pe care le avea în țară, în același timp cu preocuparea pentru îngrijirea sănătății lui, a doamnei Elena și fiilor săi, Alexandru și Dimitrie.

În tot acest răstimp, a menținut legăturile cu foștii colaboratori din țară și a fost vizitat de unii veniți la Viena, așa cum a făcut-o fostul prefect al Poliției capitalei, Al. I. Beldiman, care nu-și ierta superficialitatea aprecierii situației din noaptea abdicării principelui unirii, atunci când îl asigurase pe domnitor că în București domnește liniștea. Au petrecut o seară întreagă, în timpul căreia, spre surprinderea fostului prefect de poliție, Cuza nu i-a vorbit cu mânie și ură, reproșându-i doar că: ,,Ai avut și tu, Beldimane, naivitatea de a crede în credința șefilor de regiment”.

A mai fost vizitat de Iancu Alecsandri, prietenii de odinioară, Constantin și Alecu Hurmuzachi, s-a întâlnit cu apropiatul său colaborator, Mihail Kogălniceanu, dar pentru că relațiile dintre ei ajunseseră la stadiul de rezerve personale, totul s-a rezumat ,,doar la o simplă salutare de pălărie”.

Din țară, era mereu ținut la curent, cu cele întâmplate, de foștii săi miniștri, Alexandru Cantacuzino și generalul I. Em. Florescu.

Mânat, din motive de sănătate ale lui, doamnei Elena și fiilor, Cuza s-a deplasat cu familia la Reichenhall, tratându-se la Bayonne, iar ceilalți la Baden. Strâmtorat de greutăți, scrie în țară cumnatului său, Iordache Lambrino, să se ocupe de administrarea sau vinderea bunurilor de la Ruginoasa, Barboși și Nămăiești. Era îngrijorat că arendașul Ruginoasei, vărul său, Panaite Docan, ,,flămânzise moșia”.

În ianuarie 1870, greutățile materiale i-au fost compensate cu mulțumirea sufletească, aflând că, în județul Mehedinți, fusese ales în lipsă deputat la Colegiul IV, al țăranilor și, la scurt timp, senator la Colegiul II din Turnu Severin.

Cum mandatul i-a fost validat de Cameră, Carol I l-a invitat să vină în țară: dorea ca, prin chemarea fostului domn, să domolească cercurile pornite pe agitație împotriva sa și a dinastiei de Hohenzollern.

Analizând condițiile istorice de atunci, Cuza a considerat prezența sa în țară una inoportună, după ce izbucnirea războiului franco-prusac redeșteptase atitudini antidinastice.

Istoricul D. Gh. Vitcu scrie că în răspunsul său ,,fostul domn arăta că surghiunul ce singur îl ceruse, trebuia înțeles ca un sacrificiu datorat țării, operei și convingerilor sale, nicidecum unor necesități de ordin constituțional”. Cuza considera că apelul la ,,lealitate” și patriotism nu-și găsea rostul, și conchidea că ,,patriotismul meu Principe, este deopotrivă cu a mea demnitate. El îmi interzice un demers care ar putea crea serioase încurcături Alteței Voastre și lealitatea mea mă osândește la surghiun. Nu pot să dau scumpei mele țări o dovadă mai reală a iubirii adânci ce am către ea, și Alteței Voastre o mărturisire mai curată a simpatiilor mele pentru fericirea și dăinuirea ei”.

Hotărârea de a rămâne în străinătate, cu toate insistențele partizanilor săi și schimbării gândirii adversarilor, n-a schimbat marele curent format în jurul prestigiului său, printre români, ci dimpotrivă. Consulul austriac J. Hanswenez, alias contele G. Anrassy (ajuns președintele Consiliului de Miniștri al Ungariei în 1867, iar între 1871-1879, ministru de externe) scria, din Brăila, că ,,Adepții lui Cuza sunt numeroși în România, în cadrul armatei, printre boierii deveniți militari, precum și în rândurile unei mari părți din populația rurală. Cuza este de neuitat și nu este întâmplător că se vorbește atât de des de el; acest lucru se datorește faptului că multe inimi îl doresc iarăși ca domnitor”.

Iernile aspre, îl silesc să plece, în primăvara 1870, din Austria în Italia, ascultând recomandările medicilor de la Reichenhall, Hale sau Paris. Cuza dădea, în fiecare an, o mare semnificație zilei de 2 mai 1864, una a ,,loviturii de stat” ,,în folosul națiunii” ,,o revoluție... plecată de la tron... cu nobilul program al Divanurilor ad-hoc”, care a dus la marile sale reforme progresiste. Știind de aceasta, Petre Grădișteanu, vechiul său prieten, îi trimite o emoționantă scrisoare însoțită de ,,niște arme”. Dar, Cuza, bolnav, se depărtează tot mai mult de lume. Se mai aude de el, în 25 ianuarie 1873, când scrie văduvei Eugenia, a lui Napoleon al III-lea, exprimându-și regretul pentru dispariția acestuia și, la 14 aprilie, când scrie cumnatului său, Iordache Lambrino, căruia, ascunzându-și boala, îi comunică intenția să-și ducă fii la studii în Heidelberg.

Condiționată de primirea arenzii din țară, plecarea spre acest oraș, la începutul lunii mai, a făcut să-și schimbe clima blândă a Florenței cu alta aspră, a țărilor nordice și, în timpul trecerii ,,prin tunelul Mont-Cenis”, Cuza a contractat o răceală puternică ,,ale cărei efecte - după cum scria Elena Cuza într-o scrisoare trimisă, la Paris, fostului domn al Moldovei, Mihail Sturdza – a surprins medicii cei mai experimentați”. Vechea boală (astmă), peste care se suprapuseseră tulburările de ficat și inimă, au făcut ca, la scurt timp, în 15 mai 1873, ora unu și jumătate noaptea, la Hotelul Europa din Haidelberg, care-l găzduise cu familia, să se stingă pretimpuriu din viață, departe de țară.

Corpul neînsuflețit al lui Alexandru Ioan Cuza a fost dus la cimitirul orașului pentru îmbălsămare și, după ce, la 24 mai 1873, Theodor Rosetti, agentul diplomatic al României la Berlin, a obținut pașaportul, rămășițele sale pământești au fost urcate în trenul mortuar, sosit în țară peste trei zile.

Două zile mai târziu, în prezența miilor de români, veniți la Ruginoasa din toată țara și a unor personalități precum Vasile Alecsandri, Costache Negri, Mihail Kogălniceanu, Petre Grădișteanu, Petru Poni, a avut loc ceremonia funebră.

Articol realizat de VICTOR PANDURU