Cele ”57 DE FORMULE NEMATEMATICE” ale poetei DENISA POPESCU își așteaptă publicul la BIBLIOTECA JUDEȚEANĂ ARGEȘ

Luni, 28 Octombrie 2024 12:36

Marți, 29 octombrie, începând cu ora 17:00, Biblioteca Județeană ”Dinicu Golescu” Argeș organizează, în Sala de Conferințe, evenimentul de lansare a volumului de poezii, proaspăt ieșit de sub tipar, la prestigioasa editură ”Art Creativ”, intitulat ”FACĂ-SE VOIA TA. 57 de formule ale acceptării”, autoare - Denisa POPESCU-MARTIN. Acesta este cel de-al zecelea volum de versuri, precedentele fiind: ”Dincolo de ochii mei” (Ed. Zodia Fecioarei, Pitești 1999), ”Adamantin” (Ed. Tiparg, Pitești, 2004), ”Laminaria. Catrinel” (Ed. Tiparg, Pitești, 2005), ”Scheletul meu de muselină” (Ed. Tiparg, Pitești, 2005), ”Cele mai frumoase depresii” (Ed. Tiparg, Pitești, 2007), ”Buzele unui om singur” (Ed. Tiparg, Pitești, 2013), ”47” (Ed. Tiparg, Pitești, 2015), ”Roaba lui Dumnezeu, Denisa” (Ed. Art Creativ, București, 2016), ”Îngerul meu antiglonț” (Ed. Art Creativ, București, 2020).

Denisa POPESCU este poetă - membră a Uniunii Scriitorilor din România, realizator TV și jurnalist. Prin ceea ce face, reușește să transmită emoție și credința că, dacă vrea, omul sfințește într-adevăr locul. Iată că, deși alocând resurse interioare uriașe altor cauze, mai găsește timp și pentru sine, mai găsește timp și pentru un scurt interviu.

ANC: Titlul acestui volum are o istorie a lui, cu siguranță, dincolo de trimiterile evidente la Rugăciunea Domnească ”Tatăl Nostru” și la setul de principii și de valori creștine pe care le guvernează. O putem afla?

DP: Istoria titlului se suprapune peste istoria fiecărui poem în parte, a fiecărei rostuiri sau alcătuiri de propoziții și de fraze, pentru că nu toate sunt poeme în înțelesul obișnuit al cuvântului. Este o carte mică, încape ușor în interiorul palmei. Versurile sunt mișcări sufletești, cele de care am devenit conștientă în ultimul an. Am învățat destule, într-un ritm necunoscut mie până acum. Am învățat, de pildă, că poate fi dureros să te accepți așa cum ești, dar e absolut necesar dacă vrei să rămâi în picioare. Am învățat să mă despart de contexte. Am început să renunț la a mai căuta vinovați și vinovății, e pierdere de vreme și de energie și e, oricum, un drum închis. Simt altfel și, uneori, mă minunez și eu de ce simt. Sunt convinsă că mulți trec printr-un asemenea proces de restaurare interioară. Poți face trecerea mai ușoară, însă, dacă te lași să curgi, dacă nu te mai opui, dacă nu mai vrei să controlezi totul, dacă te încredințezi Forței despre care știi prea bine că te-a ținut în brațe și în viață mereu. În ce privește numărul 57 – ”57 de formule ale acceptării” – este vârsta pe care o împlinesc. Mă lepăd, în sfârșit, de pielea veche și de prisos, la 57 de ani.

ANC: Crezi că steaua poeziei a apus? Că asistăm la dispariția ei lentă - poate chiar cumva ”ajutată” - din spațiul comunicării?

DP: Cred că predispoziția care este Starea Poetică se cultivă. Este adevărat că astăzi limba, inclusiv limba literară, arată altfel decât cu ani în urmă, nu mulți. Tinerii au un vocabular al lor, mai greu de înțeles. A apărut noul limbaj de lemn – ostentativ, arogant, strident, cu miez puțin și opintit. Gramatica pare că nu a contat niciodată, sunt încălcate reguli elementare cu o inconștiență, ca să nu spun cu o obrăznicie care mie îmi provoacă suferință. S-a ridicat iar valul înalt al veleitarilor, se întîmplă așa la fiecare cotitură istorică, se tipăresc vrafuri de cărți de poezie care nu e poezie decât declarativ, se organizează evenimente în jurul lor, se scrie în reviste despre poeți pe care nu-i citește nimeni sau care se citesc, cel mult, între ei, se împart premii în regim închis, se vrea transformarea poeziei în fenomen de stradă, un fel de festival popular, la care să participe, neapărat cu folos, oricine poftește, oricine dorește. În realitate, cel puțin în realitatea pe care o văd eu, poezia ține de intimitate, de talent, de cultură, de relația pe care o ai cu verticala lumii. Poezia devine accesibilă în măsura în care faci pași către ea. Dacă nu-i faci, distanța dintre tine și poezie se mărește, până când va fi ca și când nici n-a existat. Starea poetică seamănă cu starea de rugăciune. Cu cât te rogi mai des și din suflet, cu atât începi să vezi dincolo de ritualul în sine. Începe să se deschidă orizontul, începi să descoperi sau să redescoperi cuvintele acelea – și nu altele – care, oricât de diferite ar fi – sunt poezie și nu altceva. În concluzie, câtă vreme ne păstrăm conștiința limpede și rămânem oameni, steaua poeziei va sta frumos sus, pe cer.

ANC: De ce crezi că oamenii cărții sau oamenii de carte nu mai au trecere, nu mai sunt ascultați, în România de astăzi?

DP: Cartea și oamenii ei au devenit, în societatea de consum, o marfă ca toate celelalte. O marfă care nu aduce profit – este mentalitatea generală. Am întâlnit-o, din păcate, și la persoane care cred că și-au păstrat limpezimea observației și a judecății. Graba de a trăi alterează discernământul. Apoi, oamenii cărții de la noi, cei mai mulți, nu sunt și oameni ai Cuvântului, în sensul lui transformator, revelator. Sunt oameni ai cărții citite, memorate, interpretate după scheme și punctaje date, de mult depășite. Cei creativi cu adevărat și, extrem de important, cu o înțelegere superioară, spirituală a vieții sunt izolați, nu știu încă să se susțină, stau sub vremuri. Poate că lucrurile se vor schimba, nu știu. Deocamdată, suntem ca împăratul din povestea lui Hans Christian Andersen – umblăm în fundul gol peste tot și, deși vedem bine că e gol, ne fălim în gura mare că e acoperit cu aur și mătase.

ADRIAN-NICOLAE COMAN