CUM LUCRA NICOLAE TITULESCU

Marţi, 29 Octombrie 2024 12:36

Geneva, 10 Septembrie 1930 - reprezintă un moment astral al istoriei noastre. Atunci, 8 prim-miniștri, 25 miniștri de externe, numeroși oameni politici și diplomați, reuniți la Geneva în cea de-a XI-a sesiune a Adunării Ligii Națiunilor, alegeau președinte pe Nicolae Titulescu, cu majoritate absolută: din 50 voturi exprimate, 46 erau pentru, un vot anulat pe motiv că pe el scria doar ,,România” fără nominalizarea persoanei și doar 3 împotrivă. Era cea mai clară majoritate văzută vreodată la alegerea președintelui acestui for de la înființarea sa și, aplauzele sălii arhipline, puternice, prelungi, au impresionant cei 400 ziariști prezenți în loje.

Vestea alegerii lui Nicolae Titulescu drept președinte al Ligii Națiunilor, a reverberat, cu o forță impresionantă, imediat, în țară. Un român prezida o adunare din care făceau parte Aristide Briand, în mai multe rânduri, prim-ministru francez laureat cu premiul Nobel pentru pace, în 1926, Arthur Henderson, ministrul de externe englez, Paul Hymans, ministrul afacerilor externe al Belgiei, alături de alți 25 miniștri de externe printre care și al Germaniei, cărora Nicolae Titulescu, de la tribuna ligii, le spusese, nu cu mult timp înainte: ,,Politica internațională trebuie să biruiască relele care ne pândesc. În acest scop, fiecare trebuie să aducă în colaborarea sa cele trei condiții fără de care nimic nu se poate îndeplini: comprehensiunea, voința și generozitatea. Ceasul nu este al vorbelor. Ceasul este al actelor. De aceea e nevoie ca hotărârile Adunării să fie acte și anume acele acte, pe care umanitatea le așteaptă de la ea”.

Din presa internațională a vremii, înscrisurile arhivate la Palatul Națiunilor din Geneva se poate desprinde elocvent că proeminentul om politic și de cultură român ,,jurist erudit și diplomat desăvârșit” era maestru în a conduce dezbaterile cu ,,claritate, vioiciune și zâmbitoare autoritate” pe temeiul ,,inteligenței și inimii” unui diplomat ,,orator splendid, negociator tenace și subtil”, ,,unul dintre primii oameni de stat din Europa”, spre acesta mergând ,,sufragiile...într-un număr atât de mare, ca semn de considerație pentru persoana sa, care ca nimeni până la el ,,n-a spus cu atâta fermitate cuvinte mai juste”, cu mult peste ce spuneau primii președinți, Paul Hymans și Von Karnebeck, conducătorii unor adunări ,,căzute în mâini destul de șterse”.

LA LIBRE BELGIQUE, sub semnătura trimisului său special, scria, în numărul din 13 septembrie 1930: ,,Odată cu d-l Titulescu, care a mai jucat un rol important la Geneva, la Haga și în alte părți, ne întoarcem la o președinție eficientă... Dicțiunea sa și pronunția în limba franceză sunt desăvârșite și nu lipsite de eleganță”.

După un an, Adunarea Ligii Națiunilor s-a întrunit în sesiunea a XII-a, să aleagă din nou președintele, într-o vreme când conjunctura internațională devenise și mai încordată. Militariștii japonezi se aflau în pragul atacării Chinei și, doar după două luni, invadează Manciuria; în Europa, forțele fascismului revizionist-revanșard își amplificau activitatea în special de înarmare și temerile pentru soarta păcii creșteau pretutindeni. În asemenea împrejurări grele, trebuia ales noul președinte al Ligii Națiunilor, însă, la propunerea și insistențele mai multor delegații, Adunarea, rupând uzanța de a nu alege de două ori ca președinte aceeași persoană, a decis ca în frunte să fie ales tot Nicolae Titulescu, spre entuziasmul multora.

TRIBUNE DE GENEVE, din 8 septembrie 1931, nota: ,,Realegerea d-lui Titulescu la președinția adunării, creează un precedent plin de consecințe. În discursul său sobru și de o ținută atât de serioasă... a declarat că socotește realegerea sa ca o măsură excepțională. Din punct de vedere practic realegerea d-lui Titulescu, care a întrunit de la primul scrutin majoritatea absolută, trebuie salutată ca o adevărată binefacere. El a fost, anul trecut, un președinte model”.

THE TIMES, din 8 septembrie 1931, la rândul său, scria: ,,Onoarea realegerii la președinția adunării este fără precedent”, iar DAILY HERALD considera că ,,realegerea reprezentantului român îmbracă o semnificație deosebită”.

Perioada care a urmat a adus noi și tot mai evidente confirmări ale prestigiului internațional al lui Nicolae Titulescu. Revista franceză LE MOIS, din iulie 1933, în momentul când, după contribuția de seamă a acestuia, la Londra, se semnase Convenția de definire a agresorului, nota: ,,Puțini oameni de stat se pot mândri de a avea poziția internațională a d-lui Titulescu, animatorul din ultimii doisprezece ani ai diplomației române”.

Cunoscutul om politic francez, Louis Barthou, în luna decembrie a aceluiași an, spunea: ,,Experiența și autoritatea d-lui Titulescu sunt o forță europeană”, iar Jean Paul Boncour ținea să releve, în paginile ziarului românesc ADEVĂRUL, din 23 decembrie 1934: ,,Eminentul d-voastră ministru de externe, prin politica sa atât de judicioasă... și-a dedicat întreaga forță...pentru făurirea unui sistem de securitate colectivă pe continentul european”.

Nicolae Titulescu avea peste tot prieteni, dar și dușmani, mai ales în țară. După ce a fost reales președinte - fapt unic în analele Ligii Națiunilor, cum am mai spus - și toate ziarele din occident l-au elogiat, oficiosul guvernului n-a acordat nicio importanță evenimentului, iar în ședința Consiliului de Miniștri nu s-a pomenit niciun cuvânt.

La 29 august 1936, regele Carol al II-lea primește demisia guvernului Tătărăscu, în aceeași zi fiind format tot un guvern Tătărăscu, cu aceeași miniștri, mai puțin Nicolae Titulescu, înlocuit cu Victor Antonescu. Instigat de Argetoianu, regele s-a debarasat de marele om politic, înlăturat din guvern, dar nu și din conștiința românilor de bine și a cercurilor politice progresiste internaționale, care i-au păstrat prestigiul în anii dramatici, plini de urmări nefaste, veniți destul de repede.

Urcarea atât de sus în ierarhia mondială nu ar fi fost posibilă fără o muncă deosebită, întinsă pe multe ore din zi și din noapte, despre care face referire, în pagini ajunse celebre, ziaristul L. G. Legrel, reporter la ziarul PREZENTUL și săptămânalul de satiră politică ÎNCOTRO? scris alături de Tudor Șoimaru și Victor Rodan.

La începutul anului 1932, L. G. Legrel este rugat de Virgil Madgearu, cunoscut economist și om politic, să ducă la Geneva, cu păstrarea discreției impuse, un mesaj lui Titulescu, introdus într-un plic voluminos, al cărui conținut îi era străin.

De la gara Geneva, L. G. Legrel, în jurul orei 12, s-a dus direct la hotelul Des Bergues, unde, la ultimul etaj, lui Titulescu îi fuseseră puse la dispoziție toate camerele. După ce a sunat, a deschis doamna Caterina Titulescu, care aflând despre ce este vorba s-a arătat dispusă să primească plicul pentru soț, cu precizarea că acesta lucrează și, când o face, ține să nu fie deranjat de nimeni. Știind că Madgearu îl instruise să dea plicul ,,în mână” lui Titulescu, Legrel îi spune că nu o poate face, fiind vorba de o urgență. Auzind, doamna s-a gândit preț de câteva clipe, după care i-a spus zâmbind: ,,Dacă e urgență și trebuie să i-o dați în mână, încercați la ușa a treia”. Ziaristul s-a conformat, dar chiar înainte de a i se deschide ușa, a auzit vocea supărată a lui Titulescu: ,,Cine mă deranjează? Să nu intre nimeni!”

Legrel și-a dă seama că se afla chiar în fața biroului de lucru al acestuia, fără să fi trecut prin unul de secretariat, dar, nemaiavând ce face, a bătut să intre și, după ce i se dă încuviințarea, scuzându-se că trebuie să prezinte o urgență, este primit cu îngăduință de marele diplomat, care primește plicul, cu rugămintea să urmeze o așteptare.

Pe hol, Legrel, n-a stat prea mult. După ce Titulescu a terminat de citit scrisoarea l-a primit amabil, spunând că o să comunice răspunsul lui Madgearu și, aflând că ziaristul o să stea câteva zile la Geneva, i-a mijlocit închirierea unei camere în același hotel. Așa a aflat Legrel cum lucra Titulescu și avea să scrie: ,,Întra-adevăr, nu concepea să lucreze decât după miezul nopții. De aceea îi era necesar un interlocutor cu care să se întrețină până la această oră. La masa de seară își ținea invitații într-o șuetă prelungită. Una din principalele griji ale secretarilor era să-i găsească, din timp, invitați pentru masa de seară. Și nu era deloc greu, Titulescu fiind un causeur de primă clasă. Puțini erau diplomații anilor 1927-1939 care să nu fi petrecut cel puțin o seară cu el. Dintre aceștia, cei mai des invitați erau Aristide Briand, Eduard Beneș, fost prim-ministru cehoslovac și Maksim Litvinov, revoluționar rus, diplomat rus de carieră.

Pe la 1-2 noaptea se scuza că are de lucru și se retrăgea. Lucra uneori până la 8-9 dimineața, alteori și mai târziu. Nu suporta niciun fel de mișcare în jurul lui, niciun zgomot. La orice hotel trăgea, dacă nu găsea apartament la ultimul etaj, închiria camerele alăturate celor reținute pentru el, ca și cele de deasupra și dedesubtul celei în care lucra. Să nu fi deranjat, nici măcar secretarii nu aveau camere mai apropiate. Între acestea și biroul lui era totdeauna o cameră goală”.

Apare evident, că pentru aprofundarea marilor sale idei, Nicolae Titulescu avea nevoie de o cufundare profundă în el, după ce spusese: ,,Nu cer nimic lumii, decât să mă lase să o iubesc și să o servesc”.

Cu asemenea gândire, ,,pe cerul Genevei”, cum scriau mulți ziariști, a fost posibil să apară ,,traiectoria luminoasă” a unui român care, rostind ,,cu atâta fermitate cuvinte juste”, prezida 50 de țări, reprezentate prin cele mai de seamă personalități ale vieții lor publice.

Articol realizat de VICTOR PANDURU