DIAVOLUL PAGANINI

Marţi, 21 Ianuarie 2025 10:01

În ziua de 28 mai 1840, după un atac violent de tuse, pe când se așezase la masa de prânz, a murit, pe neașteptate, Niccolo Pganini, cel mai mare violonist al tuturor timpurilor, instrumentistul care scotea din corzile viorii sale Guarnieri sunete considerate diavolești de prelații bisericii catolice, convinși că numai un om cu sufletul vândut lui Satan, în schimbul unei virtuozități extraordinare, putea să facă așa ceva. Strădaniile admiratorilor, în decursul vieții sale, în frunte cu prietenul Tito Rubaudo, să schimbe aberanta percepție a bisericii, s-au dovedit a fi în zadar, același lucru întâmplându-se și după ce Paganini moare, când episcopul de Nissa, convins pe mai departe că este diavol, îi refuză înmormântarea religioasă, apropiații inegalabilului violonist fiind nevoiți să-l îmbălsămeze, sperând, totuși, într-o înmormântare la Genova.

Însă, autoritățile ecleziastice se opun, în continuare și, abia după o îmbălsămare de 5 ani, este îngropat în cimitirul Polcevera, unde rămășițele pământești ale marelui violonist își găsesc lăcașul timp de 20 ani, până când decretul episcopului de Nissa este anulat și sunt transferate definitiv în cimitirul din Parma, în care i se înalță un monument funerar. Născut la Genova la 27 octombrie 1782, Paganini fusese al doilea din cei cinci fii ai lui Antonio, hamal în port și al Teresei Bocciardo, ambii părinți fiind amatori de muzică. Cum tatăl știa să cânte la vioară și mandolină, a fost primul care i-a predat noțiuni de muzică, punându-i în mâini, pe când avea 5, o mandolină, schimbată la 9 ani cu o vioară, obligându-l să se ocupe cu cea mai mare seriozitate de acest instrument, cu renunțarea la jocurile și distracțiile copilăriei.

Mai târziu, Paganini avea să spună: ,,Nu se poate imagina un tată mai sever ca el. Când nu-i păream destul de silitor, mă obliga să-mi dublez eforturile, așa că eram foarte obosit fizicește și sănătatea mea a început să se resimtă”. Aflată într-un ascuțit conflict cu tatăl său, mama, era ,,o femeie blândă, suavă”, și față de ea, totdeauna a manifestat un mare atașament.

Până la 13 ani Paganini nu a studiat vioara cu profesori, din lipsă de bani, dar cum talentul îi fusese remarcat, i-a fost îngăduit să participe la concerte în biserică, urmare cărora și-a dat seama că trebuie să se perfecționeze cu un maestru.

A fost un copil plăpând, extenuat, foarte sensibil și nervos; a trecut de două ori pe lângă moarte, în urma unor forme grave de pojar și scarlatină. Și totuși, nu severitatea tatălui l-a făcut să se perfecționeze la vioară, ci voința și fantezia sa muzicală.

Să facă rost de bani, la 25 iulie 1795, susține un concert apreciat la Academia Teatrului Sant Agostino din Genova și cucerește orașul. Cu suma strânsă, se gândește să plece la faimosul profesor Rolla din Parma, dar, până la urmă, pleacă la Florența, însoțit de tată, să fie ascultat de Salvatore Tinti, cel mai celbru și aclamat violonist din capitala Toscanei. Tinti este atât de impresionat de tehnica desăvârșită a unui copil de 13 ani, încât îl recomandă pentru un nou concert. Această a doua confruntare cu publicul îi aduce lui Paganini al doilea succes mare și tatăl său hotărăște să plece împreună la Parma, pentru o audiția la faimosul Rolla, bolnav.

Cei doi Paganini, tată și fiu, sunt invitați să se instaleze într-o cameră, alături de cea unde profesorul zăcea în pat, epuizat de boală, amânând ascultarea copilului care, plictisit, foindu-se de nerăbdare, la un moment dat, zărește pe o masă o vioară și un manuscris al unui concert inedit, compus de Rolla. Înșfacă vioara, descifrează partitura și, începe să cânte, la prima citire, muzica grea a concertului. Rolla îl aude, rămâne surprins și în loc să se gândească să-i dea lecții de vioară, îl sfătuiește să învețe contrapunctul cu maestru Ghiretti. Așa ajunge copilul Paganini sub îndrumarea acestuia, să compună multă muzică instrumentală.

Cântă în onoarea Curții din Parma, apoi la Marele Teatru interpretează două compoziții de ale sale, încă în stil clasic, dar, se vedea că au ceva nou în structură, prevestind talentul de mare interpret și genial compozitor. Romantismul bătea la poarta muzicii și, Paganini, intuindu-l, încearcă să-l exprime într-o plasticitate cât mai evidentă.

Niccolo dă concerte la Milano, Bologna, Florența, Pisa, Livorno, înregistrând succese fără precedent, pretutindeni fiind aclamat cu entuziasm

Când avea 15 ani, în Palatul marchizului di Negro, la Genova, Paganini se întâlnește cu Kreutzer - căruia Beethoven i-a dedicat Sonata pentru vioară și pian op.47 – și faimosul violonist îl invită să interpreteze bucăți diferite scrise de el. Rămâne uimit de precizia uluitoare a interpretării și declară că talentul tânărului Paganini este cu adevărat impresionant.

După câteva luni, câștigă pariul cu pictorul Pasini, că va executa la prima citire un concert și capătă prima sa vioară, un splendid Guarnieri del Gesu, până atunci proprietatea pictorului.

Sensibilitatea, muzicalitatea prodigioasă, virtuozitatea ieșită din comun, uimeau la un băiat de 15 ani, slăbuț, bolnăvicios, cu fața ascuțită, cap mare așezat între umeri gârboviți și osoși, dar, care avea simț și prezență de scenă, ce făceau să conveargă asupra sa toată atenția publicului, îndată cum își făcea apariția cu vioara, aproape simulând primele acorduri.

Întotdeauna însoțit de tatăl său, Niccolo dă concerte la Milano, Bologna, Florența, Pisa, Livorno, înregistrând succese fără precedent, pretutindeni fiind aclamat cu entuziasm. Dar, pentru că vremurile erau tulburi, se întoarce la Genova supusă asediului. Foamea și epidemia obligă familia Paganini să se refugieze în Valea Polcevera, nu departe de oraș, unde tatăl său avea o căsuță la țară. Acolo Niccolo nu întrerupe studiul viorii, la care adaugă pe cel al chitarei și compune uimitoarele sale Capricii – cel mai mare monument al artei violoncelistice din istoria muzicii - în care descoperă și dezvoltă până la limita extremă capacitatea de expresie și virtuozitate a viorii. Abia împlinise 16 ani.

Geniu precoce, Paganini era și inovator precoce. Își dădea seama că totul trebuie descoperit și refăcut, până la el vioara fiind doar un instrument potrivit pentru a executa melodii oarecare. Paganini demonstra că ea are posibilitatea unei întregi orchestre, că modul tradițional de a o racorda poate fi schimbat, pentru a-i lărgi astfel expresivitatea. El schimbă, răstoarnă, transformă tradiția violonistică, poseda ca nimeni altul înainte, capacitatea de a surprinde, de a uimi, de a captiva, în găsirea unui sunet cald cu farmec romantic, într-o fantezie creatoare care-l face să fie mereu altul și să ofere ascultătorilor impresii mereu noi și de neuitat, o vrajă, pe care el însuși a numit-o ,,electricitate”.

După lupta de la Marengo, din 24 iunie 1800, războiul se termină, francezii lui Napoleon alungă austriecii din Genova și Paganini pune capăt exilului său în casa de la țară din Polcevera. Dă multe concerte, începând cu cel de la Catedrala din Lucca, în care artistul uluiește și încântă auditoriul cu ciudățeniile sale, un cronicar anonim, scriind: ,,Acest domn are o mare abilitate ... imită la vioară cântecul păsărilor, flautul, trompeta, cornul”.

Ajunge prim violonist al Republicii Lucca și, la 19 ani, era celebru, adorat de admiratori, protagonist al vieții mondene, pasionat de jocurile de noroc, neștiutor să reziste farmecului feminin. Astfel ajunge dator, până în situația, chiar, să se gândească la vânzarea prețioasei sale viori Guarnieri del Gesu.

Este salvat de prințesa Elisa, sora lui Napoleaon, o tânără de 18 ani, căsătorită cu nobilul corsican, ducele Felice Baciocchi, devenită ,,de Lucca” după ce fratele ei se încoronase împărat al Franței, în 1804 și, un an mai târziu, la Milano, rege al Italiei, după care a împărțit tronuri provinciale fraților, surorilor și cumnaților.

Între marele violonist și prințesă se leagă o prietenie atacată cu bârfe venite mai mult din fantezii decât din realitate. Cert este că, în 1808, când prințesa Eliza se mută la Florența, Paganini o urmează și își extinde activitatea concertistică, triumfală la Torino, Rimini, Bologna, Ferrara, Parma, unde inegalabilul violonist surprinde senzațional, cu acuitate deosebită, ceea ce place publicului, recurgând adesea la trucuri care cereau o virtuozitate ,,pe drept cuvânt înspăimântătoare”. Printre altele, la cererea publicului, putea să imite la vioară lătratul unui câine sau răgetul unui măgar, ascultătorii uluiți ajungând să-l considere ,,artist vrăjitor” și faima sa nu mai cunoștea limite.

Până la urmă, în celebritatea lui, Paganini a renunțat la asemenea improvizații și își va controla cu strictețe programele concertelor, devenite demne de un mare artist.

În 1813, părăsește Florența și la 29 octombrie cântă la Scala din Milano, apoi tot la Milano, la Teatrul Carcano. Întors la Genova, întreg orașul îl aplaudă și, în seara concertului, toate teatrele din oraș se închid.

Numele lui Paganini capătă o autentică valoare internațională. Dar împreună cu triumful se naște și calomnia. Susținuți de rivalii săi, clerul catolic și bigoții, pretind că și-a vândut sufletul Diavolului, în schimbul unei virtuozități nemaivăzute pe pământ, gândire care s-a inflamat mai mult, după măiastrele sunete scoase cu vioara sa, pe mai departe, ajuns la o faimă neegalată de nimeni.

Turneele cu o mare cheltuială de energie fizică și psihică, viața dezordonată de vedetă, minează sănătatea lui Paganini și, între 1821- 1824, își întrerupe activitatea, vlăguit de două boli cumplite, sifilisul și tuberculoza. O cunoaște totuși pe cântăreața Antonia Bianchi, care rămâne lângă el și îi dăruiește un fiu, făcându-l pe vagabondul etern, om al vieții dezordonate, să devină un tată afectuos, tandru, răbdător, gata de orice sacrificiu.

În 1828, concertează pentru prima dată la Viena, și marea capitală a muzicii delirează la concertele lui, cu săli ticsite de ascultători. Cele mai distinse saloane din oraș se bat pe el și, după ce-l ascultă, Schubert scrie prietenului său Bauerfenld: ,,Am auzit cântând un înger”, prieten care la rândul său îi spune: ,,Asculțându-l pe divinul, infernalul violonist suntem captivați deopotrivă de admirabilul său adagio, de minunata sa artă și de zvârcolirile de necrezut ale făpturii lui...”

După Viena vine Praga. Aici sănătatea i se înrăutățește: laringele suferă grave turburări, primele simptome ale bolii care peste câțiva ani avea să-l ucidă. Este obosit, istovit, bolnav și pe deasupra, un ziar german îl atacă făcându-l un egoist și avar, care a încheiat un pact cu Diavolul. Dar Schumann, Chopin, Goethe, Heine sunt cuceriți de geniul lui și indiscutabila sa bravură, iar Franz Liszt scrie: ,,Câte suferințe, câtă durere, câte chinuri în cele patru corzi!”

Rămâne în Boemia și Germania până în 1831, după care urmează marea escală la Paris. În prima seară, la operă se aflau toate elitele pariziene: Musset, Gautier, Delacroix, Victor Hugo, Rossini, Chopin, Vigny, Sainte-Beuve. A doua zi toate ziarele vuiesc de cronici entuziaste. Dar și aici, apar repede, răspândite, tot de clerici catolici, acuzațiile de: vrăjitorie, cruzime, zgârcenie. Ziarele de scandal întețesc focul, dar cu toate acestea, răsunetul triumfului său ajunge la Londra și marele oraș îl solicită. Într-o singură lună susține acolo, 18 concerte, în fața unui public numeros și critici tot mai entuziaști. Dar și la Londra îl însoțește calomnia, scriindu-se că are corzile viorii sale ,,făcute din intestinele ultimului papă” și că are ,,cutia confecționată din lemn de... Satan”.

Din Londra urmează Irlanda, Scoția, din nou Irlanda, dă 65 concerte pe onorarii fantastice, ajunge om bogat și la Oxford i se decernează titlul de ,,doctor în muzică”. Face naveta intre Londra și Paris, însă trupul îi este tot mai bolnav și el tot mai deprimat, deși avea doar 50 de ani.

Cumpără o vilă în Parma, visând să-și petreacă în pace, într-un ,,paradis de mulțumire”, anii pe care-i mai avea de trăit, numai că vila se dovedește a fi împovărată de ipoteci și se întoarce dezamăgit la Paris.

Aici se lasă convins să fundeze ,,Cazinoul Paganini”, un loc de întâlnire pentru cei care îndrăgeau dansul, muzica și literatura, dar întreprinderea dă faliment și Paganini pierde 60000 franci.

Ajuns aproape sărac, la capătul puterilor, cu laringele paralizat, amuțit grav, se târăște de la un medic la altul și se stinge din viață la Nissa, unde, episcopul face ca legenda pactului cu Diavolul să-l persecute și după moarte.

Articol realizat de VICTOR PANDURU