DIN TAINELE SNAGOVULUI

Marţi, 11 Martie 2025 10:06

Așezată pe ostrovul înconjurat de apele liniștite ale lacului, dintre minunatele păduri seculare ale vestitului Codru al Vlăsiei, Mânăstirea Snagov, cu mănunchiul ei de turnuri, este o construcție medievală plină de noianul tainelor ferecate de scurgerea timpului.

Încununată de aură voievodală, asupra mânăstirii plutește, de multă vreme, enigma ctitorilor, plecată din existența unor surse istorice care-i identifică diferit.

După Stoica Ludescu, cronicarul Cantacuzinilor, autorul cronicii Țării Românești, cuprinsă în LETOPISEȚUL CANTACUZINESC, Mânăstirea Snagov a fost întemeiată de Vlad Țepeș, care ,,au făcut cetatea de la Poienari și au făcut sfânta mânăstire ot Sneagov”, numai că, o confruntare a acestei mențiuni cu hrisovul, fără dată, prin care Mircea cel Bătrân (1386-1418) dă egumenului mânăstirii, popa chir Lazăr, satul Ciulnița, pe Buzău, scutit de toate slujbele și dăjdiile, în afară de ,,oastea cea mare”, duce la concluzia că așezământul monahal a existat înainte de vremea acestui mare domnitor.

Cum hrisovul menționează că satul Ciulnița fusese al jupanului Staico, fratele voievodului, se poate spune că, probabil, mânăstirea a fost ctitorită de un predecesor al acestuia.

Însă, o monedă de argint, datând de pe vremea lui Vladislav I (1364-1375), descoperită într-un mormânt din pronaosul bisericii mânăstirii, atestă că mânăstirea exista în a doua jumătate a secolului al XIV-lea, putând fi alăturată grupului celor mai vechi mânăstiri din Țara Românească: Vodița, Tismana, Cotmeana, Vișina, Cozia.

Cu toate că numele ctitorului nu se știe cu exactitate, se poate spune fără îndoială că acesta a fost unul din vremea primilor voievozi de după Basarab, poate Vladislav sau succesorul său, Radu I.

În veacul al XV-lea, domnii Dan al II-lea, Vlad Dracul, Radu cel Frumos, Basarab cel Tânăr, Vlad Călugărul și Radu cel Mare confirmă mânăstirii stăpânirea peste 16 sate – 9 în întregime și 7 pe jumătate – plus 4 munți, la care se adăugau veniturile unor vămi, mori și deținerea de robi țigani.

Dacă Mânăstirea Snagov nu-l poate revendica drept prim ctitor pe Vlad Țepeș, se știe sigur că domnitorul a zidit o temniță, cu cameră de tortură, în care chinuia adversarii politici.

Dintre numeroasele legende care înconjoară mânăstirea, una consemnată de Alexandru Odobescu, în scrierea sa ,,Câteva ore la Snagov”, pare a fi verosimilă, aceasta glăsuind despre o veche biserică a mânăstirii, dispărută, în vreme de potop mare, în apele lacului, cu turlă cu tot, doar ușa de la intrare desprinsă din țâțâni rămânând la suprafață, într-o plutire până în satul Turbați. Acolo a găsit-o Odobescu și, citindu-i inscripția, a aflat că este vorba de o ctitorie a voievodului Vladislav al II-lea, din anul 1452-1453. Ușa se păstrează și astăzi la Muzeul Național, fiind considerată una dintre cele mai vechi și valoroase opere de sculptură din lemn de la noi.

Construcția ridicată de Vladislav al II-lea se pare că exista pe la mijlocul secolului al XVII-lea, când Paul de Alep, călător străin în epocă, scrie că a văzut la Snagov, pe lângă biserica principală, alte două, în părțile laterale ale incintei. Una din ele era paraclisul zidit de mitropolitul Serafim ,,când a fost alungat din scaun”; a doua, se pare că era ctitoria lui Vladislav, care avea să aibă trista soartă a înghițirii de apa potopului.

Biserica mare a mânăstirii, conservată până astăzi, nu este cea originală. Este rodul unei rezidiri din temelii poruncită de Neagoe Basarab (1512-1521), același care în 1517 a înălțat Mânăstirea Curtea de Argeș.

Trecutul întunecat al așezământului de la Snagov, povestește de existența unei monetării clandestine, din prima jumătate a secolului al XVII-lea, care funcționa cu știrea domnilor și imita șilingii bătuți de regele Gustav Adolf al Suediei (1611-1633) pentru orașul Riga.

Snagovului îi sunt atribuite un șir întreg de fapte dramatice, de crime și groaznice ispășirii de pedepse.

Pe lângă secretele misterioase ale camerei de tortură zidită de Vlad Țepeș, isprăvile domnitorului Mircea Ciobanul cutremură, când sunt auzite, sau citite, asemenea celor de pe piatra de mormânt din pronaosul bisericii mânăstirii pe care stă scris: ,,A fost tăiat dumnealui Udrea de către Mircea Voievod în satul Oncești: a fost fiul lui Dragomir postelnic și al jupâniței Marga în anul 7061 (1552), luna lui noiembrie 14”. Acest Udrea din Boldești era numai unul dintre cei 47 boieri ,,suspecți”, victime ale cruntei răfuieli puse la cale de Mircea Ciobanul în ajunul luptei de la Mănești, din 16 noiembrie 1552, cu pretendentul la tron Radu Ilie, victimele nefiind alții decât cei care erau adepții schimbării domniei și, ,,preventiv”, se impunea să fie jertfiți.

Istoricul Ștefan Andreescu scrie că ,,patru decenii mai târziu, în 1594, pronaosul Snagovului va primi trupul încă unui boier decapitat, Dima, stolnicul lui Ștefan Surdul”, pe lespedea de mormânt a acestuia scriind: ,,A fost tăiat dumnealui Dima stolnicul de Mihail voievod, în anul 7103 (1594) luna lui noiembrie23”, după ce doar cu câteva zile înainte Mihai Viteazul se răfuise cu turcii din București, fiind, fără îndoială, că stolnicul era un filoturc, care trebuia eliminat. Nicolae Iorga susține că Dima a fost omorât chiar la Snagov, după care, de îndată, a fost înmormântat.

Cea mai cumplită dintre întâmplările tragice ale Snagovului a avut drept victimă pe bătrânul postelnic Constantin Cantacuzino, victima uneltirilor a doi boieri, vornicul Stroe Leurdeanu și Dumitrașco vistierul, lăsați de domnul Grigore Ghica ,,ispravnici, să păzească scaunul domniei”, în timp ce vodă se afla la oaste, ,,care l-au pârât pe onorabilul postelnic cu bănuieli de trădare ... cum el umblă pre la turci pre marginea Dunărei, de-l pârăște pre domn că iaste hain și cum nu bagă de seamă pre domnă-sa și-și bate joc de ea și cum oprește țara să dea bir”. Odată ajuns acasă, la București, Grigore Ghica, dând crezare pârilor mincinoase, ,,trimise dorobanții la casa lui Constantin postelnicul. Și fără veste, din așternut l-au luat de l-au dus la sfânta mânăstire ot Snagov. Era sâmbătă spre duminecă, dechemvre 20 deni, în ziua de sfeti Ignatie bogonoseț, leatul 7172 (1663). Și acolo au stătut la dumnezeiasca liturghie tot în genunche la sfintele icoane ... Iar când a fost seara, pre la cină, l-au omorât în trapezăria mânăstirii”.

Crima aceasta a dezlănțuit o înverșunată luptă între familia și rudele lui Constantin postelnicul - ,,cel înțelept” cum îl numește Letopisețul – pe de o parte, și autorii morali ai asasinatului, pe de altă parte. Confruntarea dintre cele două părți a dominat scena politică a Țării Românești, timp de aproape două decenii, fiind descrisă atât în Letopisețul Cantacuzinesc scris de Stoica Ludescu cât și în cronica lui Radu Popescu, cele două scrieri fiind întocmite tocmai în vederea descrierii pozițiilor grupărilor adverse și a le motiva acțiunile.

Vedem deci că, de-a lungul timpului, Mânăstirea Snagov a fost mereu folosită, cu predilecție, drept loc de pedepsire pentru adversarii domnești, continuând tradiția temniței ridicate pe vremea lui Vlad Țepeș.

La Snagov, Duca Vodă l-a întemnițat pe logofătul Șerban Cantacuzino – viitorul domn – care, la rândul său, odată ajuns domn, i-a trimis acolo pe căpitanul Pătrașcu Urziceanul și pe Vâlcu vornicul, cel dintâi fiind spânzurat, iar al doilea murind după ,,multe cazne”, cum scrie cronica.

Tot în temnița de pe ostrovul Snagovului, în 1841, au fost aduși să-și ispășească anii de temniță grea o parte din autorii viitoarei mișcării revoluționare din 1848: Mitică Filipescu, D. Macedonschi, Mihai Molojăscu și Constantin Baronescu. De acolo, în august 1841, într-o petiție adresată Sfatului administrativ al țării, Mitică Filipescu menționa: ,,Umezeala Snagovului este vădită. De prisos dar dă a face arătare despre aceasta”.

Această faimă tristă a Snagovului, de loc al suferinței, este compensată și mult depășită de cea a centrului de cultură, adăpostit în străvechea ctitorie domnească. Inscripții zgâriate, din loc în loc, pe pereții bisericii, sunt probe prin care se poate atesta existența unei scoli de diaci, atestată în secolul al XVII-lea, după părerile unor istorici fiind posibil să fi funcționat și cu mult înainte.

Pagina culturală cea mai luminoasă a Snagovului a fost scrisă de marele umanist, mitropolitul Antim Ivireanul, cel care, înainte să ajungă în fruntea bisericii ortodoxe române, între anii 1694-1704, a fost stareț al mânăstirii, după ce, în perioada 1691-1694, se îngrijise de funcționarea tipografiei domnești din București. În Capitală, în 1693, imprimase Evangheliarul greco-român, calificat ,,adevărat monument de artă tipografică”, după care, în 1694, a tipărit o Psaltire românească.

Numirea în fruntea obștii mânăstirești de la Snagov a fost ,,o recunoaștere a ostenelii depuse în tipografia domnească”, scrie istoricul Ștefan Andreescu, ce adaugă că ,,era deci o răsplată, dar Antim nu a renunțat la meșteșugul tipăritului”. Plecând la Snagov, a luat cu sine utilajul necesar punerii bazelor unei noi tipografi, cu posibilități de imprimare în românește, grecește și, în mod excepțional, în limba arabă.

Șirul egumenilor de la Snagov mai conține un nume de mare cărturar, Ioasaf Snagoveanu, care a păstorit obștea mânăstirească de acolo între 20 aprilie 1844 și 23 noiembrie 1848, participant activ la Revoluția de la 1848, ajuns membru în Comisia pentru dezrobirea țiganilor, instituită de guvernul provizoriu. Urmare activității revoluționare, Ioasaf Snagoveanu a fost nevoit să părăsească țara și să se refugieze la Paris. În perioada exilului a întocmit un inedit dicționar în care cuvintele latinești au fost trecute cu echivalentul românesc și explicațiile în limba franceză.

Acest dicționar, de opt mii cuvinte latine, raportate la două limbi de origine latină, româna și franceza, a pus în fața Occidentului dovada de necontestat a latinității limbii române, opera lui Ioasaf Snagoveanu pregătind unirea culturală a celor trei țări românești, demonstrând că limba română era deopotrivă limba muntenilor, moldovenilor și transilvănenilor.

Faima Mânăstirii Snagovului a fost dată și de operele sale de artă, precum ,,Panagiarul de argint, cizelat și aurit, cu aplicații turnate”, dăruit în 1490 de jupanul Drăghici Vintilescu, ,,Chivotul” din 1673-1674 al mitropolitului Varlaam , ,,Cățuia” lui Antim Ivireanul și multe altele.

Decorul exterior al bisericii mânăstirii, conceput în întregime din cărămidă aparentă, creează impresia de frumos, atât datorită celor două registre suprapuse cât și stâlpilor exteriori ai pronaosului, care mărturisesc o evidentă influență a arhitecturii coloanelor din biserica mânăstirii Argeșului.

Articol realizat de VICTOR PANDURU