Spiridon Voinescu.
S-a stins din viaţă argeşeanul Ion Diaconescu, unul dintre ultimii lorzi a0i meleagurilor româneşti şi, în mod cert, ultimul care putea aduce aminte de gloriosul şi marele Partid Naţional Ţărănesc, de Iuliu Maniu, de Ion Mihalache, de Corneliu Coposu. Ultimul care a ţinut, neîncetat, o mână întinsă în trecut, ca printr-un portal magic, pe toarta unor lucruri şi înfăptuiri măreţe, pe un mănunchi de idei şi idealuri pentru care, altădată, oamenii se ofereau, fără să ezite, chiar şi morţii. Prin plecarea lui, prăpastia s-a adâncit incomensurabil între măreţia trecută şi măreţul nimic actual.
Ion Diaconescu, cred eu, nu a murit de bătrâneţe şi de boală. A fost ucis ! Ucis de tembelismul liderilor unei democraţii a manipulării şi, mai ales, de prostie. De neştiinţa de carte a elevilor, pentru care Maniu probabil că este fundaş la vreo echipă de fotbal, ucis de librăriile goale în care cărţile s-ar da şi gratis unui cititor precum o femeie avidă după iubire. Ucis de goana după ciolan a liderilor de azi ai propriului partid care, cu fiecare cuvânt, scuipau de fapt pe pietrele de mormânt ale titanilor înaintaşi. « Nu lăsaţi partidul să moară ! » a spus, în închisoarea de la Sighet, cu ultimele puteri, Iuliu Maniu. Liderii de astăzi ai partidului, împărţiţi în zece bisericuţe (a se citi bande) au reuşit şi ei să îl lovească pe Ion Diaconescu, adaptând testamentul lui Maniu nevoilor actuale. Si a ieşit « Nu lăsaţi ciolanul să zboare !»…
Iar Ion Diaconescu, sătul de ei, sătul probabil de tizul Dan Diaconescu (în direct!), de manele, de prostituate şi prostituaţi, şi-a întors privirile către cer, unde îl aşteptau unchiul Mihalache, mentorul Maniu, colegul Coposu. Iar noi am rămas aici, printre cei sus menţionaţi, printre cei care l-au lovit – dorindu-i astfel moartea – pe Diaconescu. Ion Diaconescu…
