În revista AVOCATUL, din iunie 2014, dr. în drept Iosif Fridman-Nicolescu, după un studiu al istoriei profesiei de avocat, în mod surprinzător pentru mulți, îl includea în galeria marilor avocați ai neamului nostru și pe Tudor Vladimirescu, pe drept cuvânt – susținea autorul – de vreme ce marele vizionar, în calitate de vechil de judecăți, pe bază de mandatare, a apărat interesele multor locuitori în litigii legate de dreptul proprietăților sau alte drepturi personale, ajunse în fața dregătoriilor fanariote sau Divanului domnesc.
A profesat o avocatură de facto, sub forma vechilului de judecăți (noțiunea de advocat apărând în timpul organizării profesiei de către Al. Ioan Cuza), ca unul care știa multe din pravilele, cutumele și rânduielile vremii, dar și frământările oamenilor din care se ridicase, convins fiind că o vreme fără dreptate este un deșert și un îngheț în același timp. Om al timpului său, a contribuit din plin la afirmarea crezului că doar prin hotărâri date de judecători cu teamă de pedeapsă, în caz de nerespectare a legilor, viața românească a începutului de secol 19 era posibil să se primenească de multe nelegiuiri, dominate de mentalități discriminatorii care ignorau faptul că omul este creație divină, iar în fața legii toți muritorii sunt egali.
Plecând de la cele scrise de Iosif Fridman-Nicolescu, mi-am impus, de bună voie cum se spune, o aprofundare a subiectului, cucerit de el, și din scrierile găsite, mi-am format convingerea că Tudor Vladimirescu n-a fost un jelbar. A întreprins, fără îndoială, în mod real activități de apărare a intereselor unora, specifice vechililor de judecăți din vremea sa.
Mulți locuitori din Mehedinți sau Gorj au tranșat, cu ajutorul lui Tudor, litigii
După ce, în casa boierului aromân Ioniță Glogoveanu din Craiova, împreună cu fiul acestuia, învățase carte să ajungă administrator de moșii, averi și hotarnic, concomitent cu însușirea de limbi străine, a fost apărător iscusit al multora, mai ales în gâlceve de proprietate. Cunoștea foarte bine pravilele, dreptul obișnuielnic, știința legiuirilor legate de averi și nu degeaba a ajuns să pledeze în judecăți chiar în fața divanurilor domnești de la București sau Craiova, adunările mari de boieri cu dregătorii sau fără degătorii care judecau cauze asupra pământurilor, pădurilor, moșiilor.
Mulți locuitori din Mehedinți sau Gorj au tranșat, cu ajutorul lui Tudor, litigii de hotărnicii, împărțeli și vecinătăți ale moșiilor boierești cu delnițele lor de megieși moșneni. Numirea ca vătaf de plai la Cloșani, în 1806, huzmet în care a stat până în 1820, sau intrarea în rândul pandurilor, armată cu obligații semipermanente, cu care a participat la războiul dintre pravoslavnica împărăție a rușilor și Înalta Poartă, purtat între anii 1806 – 1821, în care datorită meritelor a fost decorat de imperialii ruși cu Ordinul de cavalerie și Ordinul Vladimir, nu l-au împiedecat să continue reprezentarea pe bază de împuternicire a multora în fața dregătoriilor cu atribuții jurisdicționale.
Între 14 iunie – 26 decembrie1814 a mers chiar la Viena, mandatat de Nicolae Glogoveanu, fiul boierului Ioniță Glogoveanu, să lichideze moștenirea soției lui, decedată acolo, dar să-i și aducă în țară fetița, făcută cu ea, îndatorire pe care o săvârșește cu multe laude, rezultat la care, după cum credeau mulți, n-ar fi ajuns dacă n-ar fi avut cunoștiințe de limbă germană.
Tudor Vladimirescu, ca vechil de judecăți, a ajuns de laudă și prin contribuția avută la soluționarea jalbelor pentru despăgubiri cerute de mulți gospodari din Mehedinți și Gorj, jefuiți la începutul anului 1815 de garnizoana otomană de la Ada-Kaleh, de prădăciunile turcilor nescăpând nici gospodăria sa din Cerneți, văduvită de bucate și bunuri.
La vechilul de judecăți Tudor Vladimirescu au apelat, cu izbânzi, și moșnenii din Podenii Mehedințului, când hotarele delnițelor le-au fost încălcate de stăpânirea austriacă dintre noiembrie 1789 – iulie 1791 și, cu ajutorul lui, au reușit să fie respectate vechile grănițuiri.
Mitarnicii, care înțesau toate organele de jurisdicție fanariote, îi dădeau, de fiecare dată, când avea dea-face cu ei, dezamăgiri greu de trăit, văzând că aproape nici o judecată nu se făcea fără dare de havaieturi, care nu duceau la altceva decât la sluțirea dreptății și cum, înainte de orice, era un om al acesteia, a fost preocupat, prin tot ce putea întreprinde, să fie alungați din huzmeturi cei care, în interes personal, siluiau interese legitime ale multor nevoiți să ia calea judecăților.
S-au crucit mulți, ce om al dreptății era, când, cu toate că i s-a cerut să țină seama de ajutorul în viață ce i-l acordase boierul Ioniță Glogoveanu, nu s-a dat înapoi când aceeași moșneni din Podenii Mehedințului i-au cerut să-i apere, ca vechil de judecăți, în pricina pornită de boier pentru hotărnicia moșiei lui cu delnițele lor. Numai că, procesul avea de trecut, mai întâi, bariera miilor de dosare aflate în așteptare, pe care boierii divaniți nu se osteneau să le soluționeze, unele, așa cum se știa, dosite de peste jumătate de secol.
În romanul său ,,Pandurul”, după o lungă documentare înainte de scriere, Bucura Dumbravă, pe numele său adevărat Fanny Seculici, scriitoarea slovacă naturalizată româncă de la cinci ani, mult timp trăită în anturajul reginei Elisabeta, alias Carmen Sylva, împărtășind aceleași preocupări literare precum ale Maiestății Sale, descrie prin ce a trecut Tudor Vladimirescu până să facă posibilă judecata gâlcevei dintre Ioniță Glogoveanu și moșnenii din Podenii Mehedințului.
Mai întâi, înciudat că trebuie să o facă, Tudor Vladimirescu a mers cu rugăminți la egumenul Ilarion de la Mânăstirea Dealu, cerându-i să-l întâlnească pe Constantin Samurcaș, vornicul curții lui vodă Alexandru Șuțu, numai că vornicul, la rândul lui, și-a dat seama că fără ajutorul Cavalerului de Pini, agentul Rusiei la București nu are nicio o șansă să determine începerea judecății, agent care, după darea multor plocoane, într-adevăr a mijlocit începerea judecății și cei doisprezece boieri divaniți au catadicsit să înceapă, chipurile, cercetarea pricinii Glogoveanu contra podenilor, dosită amar de vreme, gândită voit neînsemnată.
În ziua judecății, cu plecăciunea unui salut plin de evghenie, slugerul a intrat la Divanul din București alături de șase davagii (reclamanți) numai că boierii divaniți mitarnici, cu bărbi lungi, pe cap cu caftane înfășurate din postav roșu, n-au răspuns la plecăciune, tolăniți răsturnați în jețuri, fără grabă să treacă la juruirea cauzei. Un divanit își netezea barba cu un pieptene mare de fildeș, alții țăcăneau boabele de chihlimbar ale mătăniilor, sau sorbeau cafeaua adusă de ciohodari, în vreme ce mai toți vorbeau între ei cu râsete zgomotoase, fără să le pese de așteptarea lui Tudor Vladimirescu și a celor necăjiți, care nu mai aveau răbdare să afle pronunțarea, așteptată atâta amar de ani.
Când un calemgiu, plictisit și el de atâta așteptare a început să citească pliroforia, forțând începerea judecății, slugerul a rămas uimit, văzând că alt calemgiu îi făcea insistent cu ochiul și se strâmba, numărând închipuit bani, frecându-și degetele să-i dea de înțeles că dacă plătește, prealuminații divaniți vor jurui altfel.
Plirofolia, era un referat, rezumat al cauzei, iar calemgiul era cam ce este astăzi grefierul, denumirea lui venind de la ,,calem” în zilele noastre ,,birou”; calemgii zicându-li-se la toți ,,funcționarii” de atunci.
,,Binevoitorul” calemgiu, însă, a dat din cap cu dispreț când vechilul de judecăți Tudor Vladimrescu, fără să-l bage în seamă, se pregătea să pledeze și, de cum s-a sfârșit citirea pliroforiei, dându-și seama că se punea la cale o măsluire în favoarea Glogoveanului, a început pledoaria pe stăruirea că oamenii din Podeni au hrisoave mai vechi decât ale boierului, hrisoave pe baza cărora chiar el, ca vătaf de plai, a făcut măsurătorile pământurilor, pe judecata că pitacurile vechi aveau forță probantă mai mare, față de pitacurile lui Glogoveanu făcute viclean, mai de curândă vreme, fără știința moșnenilor.
Pe mai departe a pledat că declarațiile date de Ghiță Răiescu, ca jurător, sunt mincinoase, toată suflarea gorjenească știind asta, așa cum știa că acest fost pandur, spre rușine, este dedat la furăciuni și potlogării de iscoadă bârfitoare.
În dosar, martori mai erau niște preoți, numai cucernici nu, trecuți de partea boierului, așa clarifica Tudor Vladimirescu, cu actele deja depuse spre dreapta judecată a divaniților, popi judecați pentru neadevăruri chiar de obște.
Marele divanit l-a întrerupt însă, ridicând mâna umflată de grăsime cu un inel de smarald gros pe deget, și-ntr-un dispreț total, fără să-și vadă păcatele trădate de ochii lui de sibarit, s-a răstit semeț că moșnenii nu au dreptate; dovezile le erau potrivnice.
Lui Tudor Vladimirescu, atâta i-a trebuit. A tunat că judecata a fost una fanariotă grecească, dar va veni și ziua când o să vadă toți cum este judecata oltenească.
N-a putut să zică mai multe, că arnăuții de casă și feciorii boierilor divaniți au și tăbărât înauntru, puși pe grabă să-și scoată afară stăpânii. Îi coborau pe lângă hodăile condicarilor, aprozilor, cu gândul să ajungă la trăsurile butci pentru mers la casele boierești, însă ajunși afară, gloata îngrămădită, curioasă, dornică să afle cum a ieșit juruirea, le-a pus stavilă, mai ales că vedeau cum ciohodarii divanului, lacheii domniei, îmbrânceau pe Tudor și ai săi spre ieșire.
Când puhoiul a auzit hotărârea dată, potop de huiduieli s-a abătut asupra divaniților, după care, de cum butcile au fost înghițite de străzile Bucureștiului, urale s-au îndreptat spre cel care, în calitate de vechil de judecăți, pierduse nedrept un proces, dar câștiga, în schimb, tot mai mulți adepți.
Prin București, Vladimirescu mai venea, de fiecare dată, atunci când solda pandurilor săi (în calitate de oșteni ai unei armate nepermanente, chemată în serviciu de domnie doar atunci când era nevoie) nu era plătită, de regulă în mod viclean, lungă perioadă de timp, după ce aceștia săvârșiseră tot felul de porunci pentru apărarea Țării Românești de amenințările și atacurile din afară, sau nelegiuirile dinăuntru făcute de apostații, certați cu legea.
De regulă, drepturile bănești ale subordonaților săi, nu erau plătite când le cerea în numele său de comandir, ci după ce îi reprezenta în fața Divanului domnesc în calitate de vechil de judecăți, în lungi procese cu mute soroace de judecată, în care-și etala talentul său oratoric și logica gândirii în favoarea dreptății, atât de des siluită de împuterniciții fanarioților, dorința scaunelor domnești fiind oblojirea judecăților. Prin aceste gâlceve, cum li se mai spunea, de multe ori, Tudor Vladimirescu răsucea această dorință și, pe lângă satisfacția câștigării drepturilor pandurilor săi, dobândea popularitate în fața celor care erau alături de gândirea lui, atunci când spunea că tagma jefuitorilor trebuie să dispară, de vreme ce, mai tot timpul, se gândea doar la câștigurile ei pe seama spolierii celor de rând.
Tot mergând în diferite gâlceve, văzuse cât de mult pătimește norodul și din pricina neomenească a nesilinței divaniților la treaba judecății
De multe ori, pentru că se școlise și ca hotarnic, era nevoit să intervină, cu toată priceperea lui în acest domeniu, dar tot în calitate de vechil de judecăți, împotriva altor hotarnici care puneau strâmb, pe teren, hotărârile date în judecăți. Pentru rușinarea în fața obștilor a acestor mitarnici, Tudor aducea propria sa schiță, întocmită după cum spunea actul dat după deliberarea finală.
Tot mergând în diferite gâlceve, văzuse cât de mult pătimește norodul și din pricina neomenească a nesilinței divaniților la treaba judecății, care nu se învredniceau să urmărească toate ponturile și povățuirile date prin cărțile de condicărie, ori prin nizmuri de orânduieli în judecăți, trebuincioase pricinilor de obște sau dintre părți omenești, poruncind condicarilor să nu le urmărească, dar mai ales să nu urmărească condicele cu soroace de judecată. Pentru lenevie și nepurtare de grijă, cerea ca divaniții și condicarii, cu asemenea năravuri, să fie musai alungați din huzmeturi, văzând că mai toți erau puși pe interesuri cu ei și nu se sileau de soarta celor plecați pe drumurile judecății. Vedea cum unii ispravnici de județe ,,nu treceau” poruncile venite de la divaniți, trimise lor ca unora ce știau multe de la fața locului, putând să contribuie, astfel, din plin, la buna deslușire a pricinilor, sau cum unii divaniți se ,,slobozeau” de lucrarea judecății fără știrea domniei, dând hotărâri măsluite, iar alții, tot fără știrea acesteia, făceau ,,șezători” prin județele unde nu erau orânduiți. Mai vedea că în multe pricini ajunse după judecata de pronunțare, divaniții sau vel logofătul nu dădeau părților dovada pronunțării în anume sens și oamenii deveneau jeluitori, nevoiți să se întoarcă acasă fără nicio zapiscă scrisă care să lumineze pe toți.
Divaniții, de multe ori, întorceau spatele chiar jeluitorilor care veneau în mâini cu porunca domniei prin care se cerea ,,să orânduiască” cum se cuvine tot ce era legat de juruire ,,fără zăbovire”, vreme lungă, în căutarea deslușirii pricinilor norodului.
Este de imaginat că și datorită ostenelii în atâtea nemernicii cărate de unii la vremea sa, Tudor Vladimirescu și-a dat seama că, doar prin ridicare la luptă, poate fi alungată neputința țesută din tot felul de amărăciuni.
Articol realizat de VICTOR PANDURU
