Ca un domn stăpânitor,
sub întinsul cer albastru,
stă neclintit un soldat
ca un astru;
Păduri se-nalță din pământ
și freamătă-n tăcere,
cu trupul și cu sufletul
un zid de bronz se cerne;
Pe aici e drumul cel mai scurt
în marginea pădurii,
se-nalță ca o prispă-n vânt
furtuna, viața mării;
Un vuiet vine-adormitor
de sus dând de știre,
iar crengile se mișcă-n vânt
mirate de mărime;
Coifuri ies din luminiș
cu artă meșterite,
au fost zdrobite de români
în cete nesfârșite;
Stâlciți de branduri și răzeși
rămași prin cimitire,
săracii oameni cei viteji
nu s-au întors în fire
Și ăst vis magic din trecut
chemă mila divină,
pe fruntea lumii așezând
dorința de a renaște-n absolut.
Valentin Lixandru, Țigănești, Topoloveni
