După ce și-a luat diploma de inginer la Paris, tânăr fără astâmpăr, Iuliu Popper, născut la București în 1857, colindă mai multe capitale europene, în căutare de lucru, o bucată de vreme fiind angajat la Compania Canalului de Suez, după care pleacă în Extremul Orient.
Se întoarce în țară, la 1881, și relatările sale stârnesc interesul Societății Geografice Române conduse de V. A. Urechia, ministrul Instrucției Publice, secretar al societății fiind George Lahovary.
La scurt timp, însă, călătorește prin Siberia – de unde trece în Alaska – străbate Canada, SUA, până ajunge pe țărmul Golfului Mexic și rămâne un timp îndelungat în orașul american New Orleans, angajat să supravegheze executarea unor lucrări tehnice. Când le termină, trece în Cuba, unde se ocupă de sistematizarea orașului-port Havana, numai că, fire tumultuoasă, ajunge ziarist în Mexic la publicația Diario de los Forasteros, după care, în 1886, sosește în Brazilia, apoi, trece în Argentina.
La Buenos Aires, urmare recomandărilor ce le avea și demonstrarea cunoștințelor, este angajat de o societate să studieze posibilitatea extragerii aurului de pe țărmul Capului Fecioarelor, din Țara de Foc. Întreprinde o minuțioasă cercetare și, la final, în mod argumentat, respinge proiectul, considerându-l nerentabil, însă, călătoria făcută aici, soldată cu studii geodezice, îi permite să presupună existența aurului în interiorul Țării de Foc.
Arhipelagul, lângă coastele căruia se învălmășeau apele oceanelor Atlantic și Pacific, cu vânturi, talazuri sau curenți, izbind stâncile – loc unde își găsiseră sfârșitul mulți navigatori lipsiți de noroc, cunoscut drept ,,cimitir al corăbiilor” – în ciuda condițiilor neprielnice, i-a atras atenția și, în 5 martie 1887, la Institutul geografic al Argentinei, într-o conferință ținută, Iuliu Popper explică interesul pentru arhipelagul Tierra del Fuego (Țara de Foc): ,,Într-o călătorie de explorare a Capului Fecioarelor (Cabo de las Virgenes, denumire dată de Magellan, după calendarul religios al zilei când a ajuns în acest punct) am avut ocazia să observ, de mai multe ori, țărmul opus Strâmtorii Magellan. În depărtare, sub un cer ridicat boltit, cenușiu închis, se vedea șesul care formează sumbru și monoton extrema nordică a Țării de Foc. O coloană de fum albăstrui releva prezența omului și, în același timp, da explicația pentru ce se numea Țara de Foc. În timpul șederii mele la Capul Fecioarelor nu mi-a fost cu putință să obțin două relatări identice, despre băștinașii Țării de Foc, cu toate că m-am adresat numeroșilor indivizi, care, atrași de frigurile căutării aurului, se stabiliseră pe acest țărm, printre ei aflându-se și mulți vânători ai lupilor de mare. Relațiile ce mi s-au dat erau la fel de contradictorii, ca și cele pe care le găsim în lucrările lui Fitz Roy, Cook, Darwin, Bove etc. După unii, Țara de Foc are păduri de nestrăbătut și este locuită de o rasă de indieni mici și schilozi, după alții, indienii sunt de statură gigantică. Unii afirmau că nici n-au văzut arbori pe acolo, că solul este steril și despuiat de orice specie de vegetație, pe când alții călători lăudau fertilitatea acestor pământuri și vorbeau de aspectul pitoresc al văilor și munților… Date așa de vagi și nedeterminate trebuiau, negreșit, să mărească în mine dorința, dinainte, destul de vie, de a cunoaște și de a studia această țară enigmatică, care formează extremul sudic al continentului…”
Și, astfel, inginerul Iuliu Popper obține aprobarea să-și înceapă cea mai îndrăzneață acțiune a vieții – explorarea Țării de Foc – expediția sa ,,la capătul lumii locuite”.
Publicistul Val Tebeică scrie că era dimineața zilei de 7 septembrie 1886, în care, cu toate că nu se prevestea timp favorabil călătoriilor, un vas nu prea mare părăsea rada portului Buenos Aires, să se îndrepte spre sud, la bord cu o expediție din douăzeci de oameni, conduși de Iuliu Popper, care, cu o zi înainte, obținuse de la Ministerul de Război și de Interne al republicii Argentina, autorizația de a purta arme și uniforme militare.
Pentru marinarii din port, curiozitatea o reprezentau căciulile nemaivăzute, purtate de expediționari, o curiozitate care a durat până au fost lămuriți că erau căciuli purtate de dorobanții României, patria șefului expediției.
După o escală la Montevideo, capitala Uruguayului, vasul a pătruns în Strâmtoarea Magellan, apoi a ancorat la Punta Arenas, o mică localitate aflată pe țărmul nordic al arhipelagului Țării de Foc. Aici, procură alimente, alte provizii, cumpără cai pentru transport și, când consideră că totul este pregătit, Iuliu Popper cu expediționarii lui traversează strâmtoarea, pentru o debarcare pe țărmul golfului Porvenir, aflat în vestul Insulei Mari a Țării de Foc.
Începe, astfel, o mică expediție ecvestră, care se îndreaptă spre sud-vest, traversează pitoreasca vale ,,de los Estrechos”, apoi se aventurează pe un teren accidentat, cu povârnișuri, plin de obstacole greu ocolite, expediției fiindu-i necesare zile în șir să străbată o distanță doar de 13 kilometri, în consemnările sale, Iuliu Popper notând: ,,Urcând Sierra Balmaceda, zăpada a început să împiedice serios înaintarea, silindu-ne să ne folosim aproape continuu de lopeți. Trebuie să adaug că în timpul zilei temperatura n-a trecut niciodată de trei grade. Scoborând povârnișul sudic, noi dificultăți ne împiedicară drumul. La fiecare pas vegetația devenea din ce în ce mai abundentă, mărindu-se în desime și înălțime, paralizându-ne orice mișcare. Pădurea forma înaintea noastră un zid fără lumină, fără deschizătură sau ieșire; uneori înconjurându-ne din toate părțile nu puteam nici să mergem mai departe, nici să ne întoarcem. Era o pădure sumbră și întunecoasă, cu solul acoperit de trunchiurile arborilor dezrădăcinați și de o masă vegetală în descompunere. Consultând busola la fiecare pas, am ajuns în cele din urmă la țărm”.
Sosiți în regiunea Golfului Inutil , Iuliu Popper și însoțitorii săi, își dau seama că nu sunt primii continentali care înfruntă vitregiile naturii acestor locuri. La gura unui râu găsesc cantități mari de fasole, cartofi, orez, fructe și diferite alte provizii așezate de-a lungul malului. N-au putut să-și dea seama cui aparțineau proviziile, până când, din depărtare s-a apropiat un călăreț, în care, culmea, Popper a recunoscut, în cele din urmă, un prieten din Buenos Aires, venit într-o altă expediție. Noul întâlnit, văzând că, în lipsă, niște indigeni îl descoperiseră și, surprinși, neștiind despre ce era vorba, îi amestecaseră proviziile, mulțumiți să ia doar ambalajele, până la urmă, i se alătură.
Cum, la fiecare popas, preocuparea lui Iuliu Popper erau și măsurătorile trigonometrice, face și pe cele referitoare la Golful Inutil, constatând că acesta se afla cu aproape șase kilometri mai la nord decât era menționat pe hartă.
Trecând meridianul 70 longitudine vestică, expediționarii au observat că peisajul își schimba cu totul aspectul. Munții nu se mai înșirau paralel cu țărmul golfului, se îndreptau spre nord-est, iar o câmpie din ce în ce mai largă se desfășura în fața lor. Mersul cailor și catârilor devenea din ce în ce mai greu. Picioarele le intrau până la genunchi în pământul de culoarea plumbului, străpuns de o rețea deasă de găuri și crăpături, care făcea cu neputință găsirea măcar a unei poteci solide pentru mers, de parcă întreg teritoriul ar fi fost minat.
Surpriza mare pentru Iuliu Popper a fost să constate că ,,făptașul” găurilor și crăpăturilor era un mic animal rozător cu blană catifelată, despre care a aflat de la primii fuengieni – băștinașii Țării de Foc – întâlniți, că-l denumesc tucu-tuco, principala lor sursă de hrană, până la apariția oilor în zonă, când multe din aceste rozătoare mici s-au retras în câmpii, din fața turmelor.
Prima întâlnire a lui Iuliu Popper cu vechii locuitori ai Țării de Foc s-a datorat continuării drumului de-a lungul ismului larg dintre golfurile Inutil și San Sebastian, când, la un moment dat, în timp ce călărea, urmat de doi însoțitori, mult înainte de convoi, pe neașteptate, s-a aflat în fața unui grup de cca 30 indigeni și, cum a fost firesc, prima mișcare și a unora și altora, a fost să se așeze în poziție de apărare, băștinașii încordându-și arcurile și exploratorii luând armele în mână.
Un moment au rămas cu toții dezorientați, până când Iuliu Popper, crezând că face gestul cel mai nimerit a fluturat o batistă albă, în semn de prietenie. Fuengienii n-au înțeles gestul și o iau la fugă, în afară de o femeie înaltă, acoperită cu piele de animal. ,,Ne-a trebuit mult timp pentru a o face să înțeleagă că e liberă să plece – scrie Popper – și chiar când se depărtase la câteva sute de metri, se uita mereu înapoi, arătându-ne într-una spre sud-vest”. Ajuns acolo, a văzut că era locul unde femeia își pierduse sarcina, dar era și locul unor grămezi de vreo 4oo tucu-tuco vânați, înveliți în paie și ramuri de arburști. Și-a dat seama că micile animale au fost strânse de fuegieni, pentru mâncare favorită.
Dincolo de granița argentiniană, pe teritoriul chilian, Popper a întâlnit indieni onas, care locuiau atunci cea mai mare parte a teritoriului Insulei Mari, în insulele sudice găsind indieni yaghani sau yamana, iar în micul arhipelag al Capului Horn, indieni alacaluzi, toți indienii Tării de Foc, fiind cunoscuți, însă, drept fuegieni.
Antonio Pigafetta, cronicarul lui Magelan îi descrie pe fuegienii onas din Insula Mare, care-și spuneau selknam, ca oameni de statură înaltă (media 1,80 metri) cu pielea de culoare arămie, părul negru și lânos, fața ovală și trăsături energice, cu ocupație principală vânătoarea, hrana lor de bază fiind micile animale tucu-tuco, din pieile cărora își făceau și rudimentara lor îmbrăcăminte.
Cronicarul mai menționează că relatările despre fuegieni, descriși drept ,,Caudati homines hic!”, adică ,,Aici sunt oameni cu coadă”, erau unele fanteziste.
Cum era și firesc, la Societatea Geografică Română, s-a auzit de expediția lui Iuliu Popper, mai multe cunoscându-se, după un an, când pe adresa acesteia a sosit un album cu 50 fotografii, în scrisoarea de însoțire, precizându-se că albumul este legat în ,,una piel de foca marina”, piele de focă, animalul folosit de el și însoțitori ca ,,por algum tiempo de alimentacion” (hrană pentru un oarecare timp).
Albumul cu placă de aur, despre care în scrisoare spunea că este aur găsit pe plaja de lângă Punta Sinaia (denumire românească dată de el unui cap de țărm) , avea gravat textul : ,,Societății Geografice Române – București. Expediția Popper”. În interiorul, erau fotografii reprezentând peisaje și fuegieni în îmbrăcămintea lor simplă ca și viața pe care o duceau: o învelitoare din piei de tucu-tuco, aruncată pe umeri ca o pelerină, umărul drept rămânând neacoperit.
După descoperirile lui Iuliu Popper, în deceniul al 9 al secolului 19, oameni de faceri, de știință, politicieni, argentinieni și chilieni, în ciuda unor condiții neprielnice, au devenit foarte interesați de Țara de Foc, și-au luat-o cu asalt, de la Capul Orange, cel mai nordic, până la capul Horn cel mai sudic, arhipelagul fiind împărțit, încă din 1881 între Argentina și Chile, primei revenindu-i, în mare, partea estică și insula Isla de los Estados sau Staten Island, iar celei de-a doua restul.
Interesul stârnit de albumul lui Iuliu Popper a fost unul imens.
Expus la Academia Română, zilnic veneau numeroși vizitatori, entuziasmați să vadă că, pe hărți, exploratorul român dăduse denumiri românești mai multor ape și munți.
La 18 iunie 1887, în ședința Comitetului Societății Geografice Române, V. A. Urechia amintește, cu mândrie, comentariile elogioase ale străinătății la adresa lui Iuliu Popper – aflat de față – după care, cu acordul tuturor membrilor, este primit membru corespondent al societății.
Articol realizat de VICTOR PANDURU
