Spiridon Voinescu.
Săptămâna trecută am privit, cot la cot cu întreaga ţară, cum cele trei fete mari ale democraţiei, Crin, Ponta şi băiatul acela simpatic care merge cu ei peste tot, au descins la Cotroceni, la discuţiile cu preşedintele. Apoi le-am urmărit discursul. Nemulţumiţi total de refuzul lui Băsescu de a-şi da demisia imediat, la cererea lor, cei doi şi jumătate şi-au luat jucăriile şi au plecat pe la diverse posturi de televiziune – aflate şi ele în opoziţie – ca să explice naţiunii ce catastrofă este acum şi ce bine ar fi fost – şi va fi – cu ei.
Călătoria celor trei crai către steaua numită preşedinţie mi se pare una cel puţin copilărească. Mândri ca nişte cocoşi, cu pieptul umflat, luptându-se vitejeşte, timp de câteva ore pe zi, cu microfoanele reporterilor şi…atât. Şi, mai rău, mi i-am imaginat pe posturile pe care ei le visează zi şi noapte. Şi a ieşit un dezastru. Iată un început de scenariu…
Preşedintele Crin deschise un ochi, primul, pe la unsprezece şi jumătate. Era ciufulit şi nu avea chef de nimic. Poate un pic mai mult somn va prinde bine. Când să alunece uşor în lumea viselor sale – în care vorbea o engleză fluentă – ţârâitul telefonului reuşi să strice întregul moment. Era Ponta. „Crin, trebuie să ne vedem, să lucrăm” spuse Ponta, puţin precipitat. Încă un copil, gândi Crin. Când va creşte un pic va realiza că lucrurile se reglează singure dacă le laşi în pace. Este unul din principiile liberale cele mai solide…Oricum, Ponta era prim ministru, aşa că deh…
„Bine, bine. Despre ce este vorba?” întrebă, într-un târziu, preşedintele Crin pe copilul înalt şi puţin precipitat. „Ce, arde?” Ponta răspunse un pic şi mai nervos: „Da, Crin, cam arde. Tot nu am ieşit din criză, iar românii au început să ne ceară socoteală. Iar eu sunt, după cum ştii, copilot. Îmi este frică să iau decizii de unul singur. Şi pe Daniel Constantin nu îl mai las, după ce l-am prins cu casca la şedinţa de guvern, făcând propuneri pe care i le dicta Felix…”
„La dracu!” înjură preşedintele şi se ridică în fund. „La dracu! Bine, Victor, bine. O să mă duc astăzi undeva, la o emisiune, şi o să explic. Poate chiar o să dezvolt, dacă nu voi fi obosit. Hai, te pup. Pa…”
Antonescu îşi privi ceasul şi se lăsă înapoi în patul prezidenţial de la Cotroceni. Iar va trebui să muncească. Parcă era mai bine când era un simplu preşedinte de partid – şi senator – şi nimeni nu remarcase că lipsea la peste 90% din şedinţele Parlamentului…
