Zi frumoasă de septembrie. Sâmbătă, septembrie. Frumoasă, ca să fiu mai scurt, până îmi bag degetele unde nu trebuie, şi le bag atât de adânc încât simt oasele trosnind ca nişte surcele. Cu mâna în batistă fug la Spitalul din Călineşti pentru primul ajutor. O asistentă adormită îmi spune că nu este nici un doctor
în preajmă, dar se poate uita ea, că se pricepe. Aşa că privim împreună rana sângerândă şi începem să ne dăm cu părerea: „Vă spun că oasele sunt rupte, le-am auzit, le simt” – spun eu, cu răsuflarea tăiată de durere. „Ei aş! De unde să ştii matale că sunt rupte? Ia mişcă degetele… uite, se mişcă! Eşti în regulă, hai să îţi fac o injecţie şi să te cos” – îmi spune dânsa. „Într-o jumătate de oră eşti ca nou şi te poţi duce acasă, la treabă”… ”Dar o radiografie, ceva?” – îndrăznesc, cu faţa schimonosită de durere. „Nu avem azi. Numai la Piteşti, eventual…”
La un pas de a mă lăsa pe mâna asistentei, mă hotărăsc totuşi să iau drumul capitalei. De judeţ. Aşa încât ajung, după douăzeci de minute, la Urgenţe. Bandajul plin de sânge m-a ajutat să trec rapid de poartă… nu şi de uşa de la intrarea în sală. „Aşteptaţi, vă rog!” – îmi spune, trecând, o asistentă. „Imediat vine cineva să vă vadă…” Imediatul acela a durat cam o oră şi jumătate. Când sângele a depăşit bariera destul de fragilă impusă de bandaj, am intrat direct. O altă asistentă s-a întors ca să mă apostrofeze, văzând însă despre ce e vorba cheamă, în sfârşit, un medic. Acesta mă examinează, îmi spune ceva despre tendoane secţionate şi oase zdrobite precum şi despre necesitatea unei prime operaţii cât de urgente. Mă trimite apoi cu asistenta devenită între timp drăguţă (că şi prietenul care m-a adus cu maşina fusese drăguţ cu ea) spre laboratorul de radiografii. Acolo, după alte drăgălăşenii, primesc poza care îmi arată oasele zdrobite şi dislocate. Îndrăznesc, în prostia-mi, către medic: „Credeţi că pot fi operat chiar acum?” Acesta zâmbeşte şi îmi spune că nu există, în week-end, medic de chirurgie plastică şi reparatorie de serviciu. Şocat, sun la Spitalul Militar. Acelaşi răspuns. Sun, sun, sun… După încă o jumătate de oră, am tabloul final: în Argeş există şase astfel de medici, însă lucrează numai în timpul săptămânii…
Acelaşi prieten mă duce la Bucureşti, la Agrippa Ionescu. Medicul de gardă mă vede şi, după 45 de minute, sunt în operaţie. Urmează o săptămână în spital şi o altă operaţie… Spre finalul „concediului”, îi povestesc medicului despre asistenta de la Călineşti şi îl întreb de eventualele urmări ale unui eventual accept de a fi cusut direct acolo. Îmi răspunde că în maxim o săptămână degetul mare al mâinii ar fi trebuit amputat din cauza infecţiilor apărute, apoi văzute ulterioare complicaţii. Îi mai spun că şi cei de la Piteşti mi-au sugerat o amputare. Râde, apoi se încruntă, tuşeşte şi pleacă. Nici un comentariu. Omul m-a făcut bine. Numele lui este Jecan Cristian, iar al meu cel din titlu: bolnav în Argeş…
Spiridon Voinescu
