Adrian Vasiliu.
Uneori ţi se face şi milă atunci când te uiţi la televizor sau când citeşti prin ziare despre declaraţiile unuia sau altuia dintre cei care se află la putere. Iar atunci când te întâlneşti, faţă în faţă, cu vreunul dintre cei care conduc, la un oarecare nivel, ţara sau o mică parte a ei, judeţ, oraş sau chiar o comună de vreo mie de suflete, şi îi auzi cum se lamentează, mai că îţi vine să te duci la ei şi să-i
iei de după umeri în semn de îmbărbătare. Ba chiar îţi vine să le şi dai din puţinul sau mai multul tău, că tare par neajutoraţi. În destui ani de presă am văzut cam toate partidele perindându-se pe la guvernare. Mă refer la nivelul naţional, pentru că aici, în Argeş, n-am văzut decât o singură culoare politică în judeţ, culoare care domină şi Piteştiul de vreo 11 anişori. Toţi guvernanţii pe care i-am pomenit, ca şi jurnalist, au avut mereu aceeaşi problemă: sărăcuţii de ei îşi tot făceau treaba, conduceau ţara într-un mod extraordinar de valoros, numai că poporul, nerecunoscătorul de el, nu înţelegea sacrificiile făcute pentru el de cei care îl guvernau. Şi, odată la patru ani, le dădea cu şutul în fund celor care-l guvernaseră. Aşa s-a întâmplat şi cu pedeseriştii lui Iliescu, şi cu ţărăniştii, şi cu pesediştii lui Năstase, şi cu liberalii lui Tăriceanu. Poate aşa se va întâmpla şi cu pedeliştii lui Băsescu. Poate nu, n-am cum să ştiu ce va fi la următoarele alegeri. Există însă un laitmotiv al tuturor acestor guvernări care s-au crezut valoroase, dar au pierdut la testul urnelor. Toate aceste guvernări aveau, printre altele, o problemă comună, pe care unii şi-o recunoşteau deschis, iar alţii doar în intimitate. Este vorba despre comunicare, modul prin care poporul tău înţelege ce faci, dar mai ales de ce o faci. Pedeseriştii n-au putut să explice, ţărăniştii n-au reuşit asta, pesediştii nici nu s-au mai stresat, iar liberalii, chiar dacă au încercat să comunice că au făcut bine, n-au fost credibili. Acum a venit rândul pedeliştilor să recunoască, aşa cum a făcut-o liderul de la Argeş, senatorul Mircea Andrei, că au o problemă cu comunicarea. Venită din partea unui partid al cărui lider s-a consacrat ca unul dintre marii comunicatori din istoria postdecembristă (şi aici vorbeam de preşedintele Băsescu, liderul informal, nu de premierul Boc), recunoaşterea acestei deficienţe echivalează cu recunoaşterea unui semieşec al guvernării. Pentru că poţi să faci lucruri bune, pe care, de altfel, fiecare guvern le-a făcut, şi să zbori de la putere pentru că nu ştii să le explici. Sau poate te crezi atât de valoros, încât poporul este obligat să te creadă pe cuvânt când îi tai salarii, pensii, îi creşti taxe şi dai oameni afară, fără să-i explici clar cum îl vor ajuta aceste tăieri. Iar aici nu pot decât să fiu de acord cu senatorul Andrei, aşa cum am fost cu toţi foştii guvernanţi: comunicarea este o mare problemă. Poate cea mai mare când eşti la putere. Pentru că ţi-a fost uşor să comunici ce vei face, când erai în opoziţie, dar ţi-e extrem de greu să comunici că n-ai fost în stare să faci ce-ai promis. Iar alegătorul te taxează. Şi are dreptate! Aviz atât actualilor, cât şi viitorilor guvernanţi…
