Trecerea la cele veșnice a scriitorului Ion Lică Vulpești a căzut ca fulgerul peste confrații și peste cititorii lui. E drept, avea 78 de ani, suferea de boli știute și neștiute, pe care le trata mai mult sau mai puțin conștiincios, și în niciun caz nu se gândea că va trăi cât să ne îngroape pe toți.
Moartea prozatorului surprinde, amărăște, poate chiar doare, pentru că, odată cu Ion Lică Vulpești, dispar un tipar de poveste și o lume.
Dispare epicul în care am învățat să ne imaginăm și să ne exprimăm uimirea și bucuria – direct, clar, aproape de realitate, față în față cu ea, dar nu în oglindă, ci percepută cu toate simțurile. Dispar personajele puternice, grele, atât de asemănătoare cu bunicii noștri, cu ceea ce, în general, închidem în emoția generată de relația nepot–bun-străbun. Dispare definitiv vibrația satului oltenesc, a satului românesc, acoperită de oceanul de vibrații ale secolului nou.
Ultima carte lansată a fost una de schițe și nuvele. Se întâmpla în urmă cu trei luni, la Centrul Cultural din Pitești. A fost și ultima ieșire în public a profesorului de autentic și de bunătate omenească, așa cum, din păcate, timpurile acestea nu mai nasc, nici nu mai fabrică.
Denisa Popescu
