Pe Elena Zavulovici, copiii de la Centrul Cultural și de la Școala de Arte din Pitești o iubesc așa cum își iubesc părinții și bunicii. Unii chiar mai mult de-atât. De-aceea au venit în număr mare, la vernisajul expoziției de la Sara Caffe, marțea trecută, la amiază, când ploaia se zvârcolea ca nebuna prin oraș. Spațiul neconvențional a fost plin de vârste, de la trei până la 80 de ani. Plin de vârste și de lucrări fericite, pentru că lumea Elenei Zavulovici e dinamică, e colorată intens, spune câte-n lună și în stele în același timp.
Orașe imaginare, cu bărci de pescuit ancorate lângă blocuri de turtă dulce, cu acoperișuri șuie, spirale peste spirale, pe care privirea aleargă fără să știe de ce aleargă, ființe de nenumit, neidentificabile, dar pe care le simți trăind, adevărate, ca tine și ca noi, însuflețesc tablourile Elenei Zavulovici și-i fac pe copii s-o urmeze ca pe Sfânta Vineri din poveste.
Sigur că pictorița are secretele ei de pictoriță. Unul dintre ele, strălucirea de vitraliu, ca un dublu al fiecărei lucrări, și de-aici sugestia de solemnitate în mișcare, artificiu greu de realizat, în general. Dar copiii nu se gândesc la trucuri de om mare. Ei trăiesc în toate lumile deodată, fericiți – acesta e cuvântul, aceasta este starea – că lumile acestea sunt nesfârșite și provocatoare.
Denisa Popescu
