# Augustin Lucici: „Vreau să mă menţin într-un real foarte progresiv. Extremele mele, viziunea mea, perspectiv mea, culorile mele. E o frântură din sufletul meu pe care l-am pus aici.” Pentru cei mai mulţi dintre noi, atunci când privim o pictură, nu încercăm să decriptăm ceea ce stă în spatele imaginii pe care noi o admirăm, ci pur şi simplu ne lăsăm în voia
simţurilor. Dacă imaginea ne încântă simţurile, atunci ne îndrăgostim de pictura respectivă, dacă nu, o tratăm cu indiferenţă. Acelaşi lucru putem spune şi atunci când citim o poezie. Există unele poezii goale de conţinut, seci şi abstracte, care nu ne motivează să trecem dincolo de cuvinte, însă există şi poezii ale căror cuvinte ne învăluie cu simplitatea şi frumuseţea lor. În pictura „Despre Bucureştiul vechi”, pictorul Augustin Lucici a pus tot sufletul: „Sunt nişte vederi mai vechi după care m-am inspirat şi în care mi-am impus stilul şi modalitatea mea de exprimare. Ea practic nu are multe culori. Un pic de bleu, un pic de acuarelă. Este o tehnică mixtă (inclusic pastel color). Sunt instantanee imortalizate de mine, pe care încerc să le redau cât mai profund, cât mai real. În acelaşi timp, trebuie să-mi impun şi punctul meu de vedere. Vreau să mă menţin într-un real foarte progresiv. Extremele mele, viziunea mea, perspectiv mea, culorile mele. E o frântură din sufletul meu pe care l-am pus aici. Este un pod peste Dâmboviţa. Toate licăririle în apă sunt foarte de efect. M-am străduit întotdeauna să fiu pe placul colecţionarilor, al iubitorilor de artă. Mintea şi simţurile omului trebuie să fie cucerite de pictură. S.D.
