În 1965, în nord-vestul fostei provincii romane Macedonia, a fost scos la iveală, într-un sat de lângă anticul Filippi, epitaful unui soldat roman, ajuns veteran, retras proprietar rural, după pensionarea din armată. Numele său era Tiberius Claudius Maximus, originar din Dalmația, care, conform obiceiului, își poruncise epitaful încă de când se aflase în viață, să-i fie pus peste sarcofag, după moarte.
În partea de sus, în relief, epitaful reprezenta o scenă de luptă cu un călăreț în galop (de înțeles, răposatul titular), care se năpustește la atac, doborând la pământ un dușman, purtând ,,căciulă țuguiată cu vârf adus înainte” (evident un dac), căruia îi cade scutul.
Prin datele epigrafice găsite – în majoritate cu totul noi, față de cunoștiințele lacunare, puține, dar concrete, știute despre moartea ultimului rege dac, până atunci – se descoperea că Tiberius Claudius Maximus fusese soldatul care adusese la Ranisstorum, în nordul sau nord-estul Daciei, capul lui Decebal, să fie arătat trupelor romane.
Citirea epitafului deslușea că Maximus era un călăreț din Legiunea VII Claudia, ostaș de gardă personală (escortă) al comandantului legiunii, ajuns, apoi, vexillarius (stegar) al călăreților, recompensat pentru bravuri de împăratul Domitianus, avansat duplicarius (subofițer) de către împăratul Traian, care l-a numit explorator (cercetaș) în războiul dacic, pentru bravuri fiindu-i dăruite premii, pentru ca, până la urmă, să-l avanseze decurion (subofițer de cavalerie, comandant a 30 ostași).
Continuându-se citirea epitafului, a reieșit că Maximus ajunsese decurion drept răsplată pentru că ,,am capturat pe Decebalus și capul acestuia și l-am dus împăratului Traianus în localitatea Ranistorum”, epitaful încheindu-se cu mențiunea că a fost lăsat la vatră ca voluntarius (denumire dată soldaților romani care-și prelungeau serviciul militar peste termenul de 25 ani).
În lumina acestor afirmații ale voluntariusului roman, în 1965, au apărut intrebări legate de faptul dacă Decebal s-a sinucis, așa cum se știa până atunci, sau a fost prins și asasinat de Tiberius Claudus Maximus. Meritul stabilirii adevărului, aparține profesorului american M.P. Speidel, din Hawai, care, într-o revistă engleză la Londra, a publicat un studiu lămuritor, expediat și la Cluj cunoscutului istoric C. Daicoviciu, un studiu care în esență relevă următoarele:
Moartea lui Decebal a fost punctul de tensiune maximă a dramei dacilor, în lupta lor disperată pentru existență și libertate, împotriva celei mai redutabile armate a lumii antice, care, după viguroasa ofensivă generală asupra cetăților dacice din munții Hunedoarei – îndeosebi asupra cetății-capitală Sarmizegetusa (astăzi Grădiștea de munte, la sud de Orăștie) – a compromis iremediabil rezistența dacilor, regele Decebal fiind nevoit să părăsească ,,cetatea de scaun”, situată la 1200 m altitudine.
Cum inelul încercuirii nu fusese închis complet, unele grupuri de daci au putut să se evacueze. Cei mai mulți, însă, au rămas în cetate, dar foarte curând au avut mari probleme în alimentarea cu apă.
Dintr-o scenă redată pe Columna Lui Traian, reiese că au rezistat până la dramatica distribuire a ultimei rezerve de apă, aflată într-un mare vas rotund, în chip de căldare, când, fără să mai poată îndura setea, se supun împăratului. Trupele asediatoare pătrund în cetatea de scaun, ocupă totul, sărbătoresc biruința și aclamă pe Ulpius Traianus imperator. Era punctul culminant care încununa marele efort militar făcut în Dacia carpatină.
Chinuiții de sete s-au predat, având convingerea că existase destulă vreme să fie ascunse, de lăcomia cuceritorilor, marile comori dacice, cu toată panica generală a prăbușirii puterii militare.
Nu știau că Bicilis, unul dintre fruntașii daci, sfetnic și intim a lui Decebal, dezvăluise întreaga taină, pusă la cale de înțeleptul rege dac, din porunca căruia, în apropierea Sarmisegetusei, cursul râulețului Sargetia fusese schimbat, să fie săpată în albia lui groapă adâncă, pentru așezat obiectele de metale prețioase.
Dio Cassius, un cronicar al vremii, scrie că peste ,,mult argint, mult aur și alte scumpeturi”, au fost îngrămădite pietre și pământ, pentru ca, la sfârșit, cursul apei să fie readus în vechea albie. Cum toată această muncă, precum și ascunderea într-o peșteră a obiectelor sensibile la umezeală, fusese făcută cu prizonieri romani, la sfârșit, au fost toți uciși.
Urmare trădării lui Bicilis, toate obiectele prețioase, după cum este reprezentat pe columnă printr-un convoi de animale cu samare încărcate, au luat drumul Romei, în vreme ce Decebal s-a îndreptat spre o cetate părăsită de daci, identificată, după unii, a fi Apulum, în vreme ce, pentru urmărirea sa, trupele romane mergeau spre nord, pe malul Mureșului, apoi, pe valea Târnavei și simultan pe Arieș și Someș.
Columna ne înfățișează un violent atac al dacilor asupra unui castru roman, apărat cu îndârjire de soldații adăpostiți în el, în vreme ce, ascuns bine, Decebal observa cu încordare desfășurarea ofensivei. Când și-a dat seama că eșecul era aproape, a fugit, în derută, cu toți dacii, dând ocazia împăratului Traian să țină ultima alocuțiune din campania dacică, în fața armatelor sale de pretorieni, legiuni și auxila, după care a privit cu satisfacție înfățișarea marelui convoi al capturilor prețioase.
Rămășițele armatei dacilor s-au adunat într-un codru să asculte ultimul cuvânt al regelui Decebal, care, după ce văzuse că o rezistență masivă, dirijată nu mai era posibilă, le-a dat libertatea de acțiune, spunând că dacă cineva voiește să continue lupta, poate să o facă. Cum în castru, mulți nobili daci, se închinau, cu umilință, lui Ulpius Traianus, Decebal cu unii din adepții săi aleg fuga în munți, alții se sinucid.
Cu suita sa credincioasă, Decebal se afundă în codrii, urmărit de galopul unui divizion de cavalerie auxiliară, îndrumat de trădători și, până la urmă, regele dac este încercuit, câțiva luptători din suită fiindu-i uciși.
Văzând că nu poate scăpa, Decebal și-a scos sabia scurtă, curbată, armă tipică dacilor și, căzut la pământ, lângă un copac, și-a retezat beregata. Lovit de lăncile călăreților romani năpustiți peste el, înainte să-și dea sfârșitul, s-a văzut prins, de unul din călăreți, aplecat pe cal, în galop să-i taie capul.
După descoperirea epitafului de la Filippi, profesorul M. P. Speidel a susținut că acest călăreț, nu poate fi altul decât Tiberius Claudius Maximus ,,miles gloriosul” (soldatul lăudăros) care-și scrisese pe epitaf că este cel care i-a tăiat capul lui Decebal și l-a dus împăratului Traian la Ranisstorum. Cum pe epitaf nu scrie dacă regele dac mai era viu sau nu, profesorul american a susținut capturarea lui Decebal în momentul agoniei sale, când Tiberius Claudius Maximus, îl prinde.
Scena se regăsește și pe Columna lui Traian. Se vede cum un militar roman, în jurul vârstei de 40 ani, pune primul mâna pe Decebal prăbușit în sânge, aflat în luptă cu ultimul său adversar, moartea.
După ce a comparat chipul de pe columnă, dăltuit după un desen-crochiu, descoperit a fi făcut la Roma chiar după original, cu chipul de pe epitaf, profesorul M.P. Speidel a ajuns la concluzia că, fără tăgadă, Tiberius Claudius Maximus este cel care i-a tăiat capul mărețului rege dac.
Făcut în vremea dintre încheierea războiul contra dacilor, anul 106 și plecarea spre Orient a romanilor, în campania contra parților din 114, desenul-crochiu demonstrează că, la Roma, Maximus era mare vedetă.
În zilele deznădăjduite ale prăbușirii dacilor și regelui lor, în catastrofa trăită au fost daci, asemenea lui Decebal, care și-au pus capăt zilelor.
Lucian Blaga a susținut că aceste sinucideri reprezentau o ,,jertfă magică adusă pentru a domoli supărarea zeilor și a mântui poporul dac”, dar este iluzoriu să afirmăm că moartea ar fi aparținut numai unui ritual religios și magic. Mărețul rege și poporul său, neîmpăcați adversari ai împărăției romane, timp de două decenii, la Dunărea de Jos, ajunși la disperarea să vadă că nu mai aveau șansa salvării de pericolul capturării, au preferat moartea în locul uciderii de către romani, sau luării în robia lor implacabilă.
Gestul lui Decebal, după cu scrie I. I. Russu, se explică, înainte de toate, nu ca un act religios-magic, ci ca un deznodământ firesc, necesar, pentru starea de învins, gest menit să pună capăt încordării chinuitoare a prăbușirii.
Prin sfârșitul său dramatic – considerat simbol etern al eroismului dacic – Decebal, ca învins, alegea calea onorabilă pentru încheierea luptelor, curmându-și firul zilelor cu paloșul curb, înainte de a fi capturat de Tiberius Claudius Maximus să-i reteze capul. Astfel, în fața puhoiului roman, mărețul rege a putut să salveze o singură comoară: libertatea de a-și alege moartea, să nu fie prins și târât în alaiul triumfal al învingătorilor.
Trupul său a rămas în pământul Daciei, pământ apărat până la ultima suflare. Ca probă a suprimării unui temut adversar, la Roma a ajuns doar capul și mâna, duse acolo de Tiberius Claudius Maximus, după cum spune epitaful descoperit la Filippi.
Pe așa-numitele ,,scări ale Gemoniei”, unde erau aruncate în Tibru cadavrele dușmanilor poporului roman, publicul Romei a putut să vadă că marele rege dac nu mai avea cum să fie unul de care să se teamă, și s-a avântat în bucuria marilor petreceri, date de Traian, în cinstea cuceririi Daciei cu bogățiile ei.
VICTOR PANDURU
