Ca redactor al ziarului conservator ,,Epoca”, pornit să redea cât mai exact cele ce urmau să intre în dezbateri, la ședința Adunării Deputaților din 8 martie 1888, participa și tânărul Alexandru Davila, fiu a lui Carol Davila – celebrul medic ofițer din secolul 19, fondatorul Facultății de medicină din București – și al Anicăi Racoviță-Golescu. Era nepot dinspre tată al celebrului pianist și compozitor Franz Liszt și strănepot, dinspre mamă, al fraților Golești
Când, la tribună, Iacob Negruzzi a început să citească propunerea de acordare a unei pensii viagere de 250 lei nefericitului poet Mihai Eminescu, într-un gest de solidaritate umană, Davila s-a pus să aplaude cu atâta însuflețire, că președintele Camerei a fost nevoit să-l cheme la ordine, cerându-i chiar să părăsească sala, numai că, Mihail Kogălniceanu i-a spus la ureche că nu poate aplica regulamentul cuiva care aplaudase într-o asemenea împrejurare.
Așa s-a făcut că viitorul dramaturg n-a mai fost dat afară din incintă de către chestorii de serviciu din acea zi, și a putut să consemneze una dintre cele mai de laudă inițiative.
,,Domnilor – spunea Negruzzi -sunt însărcinat din partea unui mare număr de cetățeni din deosebite părți ale țării, să depun o petițiune pe biroul acestei Onor Camere, prin care se roagă ca să se acorde un ajutor viager nefericitului poet național Mihail Eminescu.
Domnilor, precum vă este cunoscut tuturor, Eminescu, unul dintre talentele noastre poetice cele mai mari, se găsește astăzi lovit de o boală grea și cumplită și în același timp în cea mai mare sărăcie.
Din această cauză, comuna orașului său natal, Botoșani, după îndemnul cetățenilor compătimitori, înscrisese în bugetul ei o modestă sumă de 100 lei pe lună, cu care să vină în ajutorul acestui fiu talentat dar nenorocit al ei, însă fostul ministru, D-nul Radu Mihai, neștiind sau poate nevoind să priceapă ce însemnătate are un mare talent poetic pentru un popor, a șters din bugetul comunei Botoșani acea modestă sumă, ce o hotărâse comuna ca ajutor pentru Eminescu.
De aceea vă rog, Domnilor Deputați, să vă uniți cu mine și să cerem ca de urgență să se dea o soluțiune favorabilă acestei petițiuni și sunt gata a depune chiar un proiect de lege în privința aceasta. Fac apel la toți domnii deputați pentru că, în această chestiune, nu poate să fie vorba nici de majoritate, nici de minoritate. Și în rândurile dumneavoastră văd autori cu talent aici, ca domnul Pruncu și Nenițescu, văd scriitori însemnați ca Domnii Gane și Xenopol, la Dumnealor mă adresez ca să vie în ajutorul meu, fac apel la banca ministerială, căci am onoarea să număr în dânsa pe doi colegi ai mei, membri ai Academiei Române, pe Domnii Sturdza și Aurelian, fac apel la D-nul Chițu, membru al Academiei, care ne prezidează astăzi și la însuși Domnul președinte al Academiei, pe care avem fericirea și onoarea de a-l vedea în mijlocul nostru, la Domnul Mihail Kogălniceanu, ca să binevoiască a se uni cu mine, ca chiar sâmbăta viitoare dacă este cu putință, să ne ocupăm de această cestiune. Merg și mai departe și fac apel la toți membrii tineri din această Cameră, la toți cu ideile cele mai înaintate, pentru ca toți să venim cât mai curând în ajutorul lui Eminescu”.
Istoricitatea ședinței din 2 martie 1888 este dată de faptul că în timpul ei s-a votat o pensie viageră de 250 lei, dar, din nefericire, poetul nu s-a bucurat niciodată de ea, până la moartea survenită la 15 iunie 1889.
În iunie 1928, după 40 de ani, discursul lui Iacob Negruzzi a fost reluat de ziarul ,,Dimineața”, prilejuindu-i lui Alexandru Davila, autorul ,,Baladei strămoșilor” și piesei ,,Vlaicu Vodă”, aflat în aceeași situație mizeră ca Eminescu, să-i scrie lui Negruzzi, amintindu-i cele întâmplate în ședința Camerei Deputaților din 2 martie 1888, dar și să-i facă cunoscut că ,,dacă n-aș avea ajutoare de la familie, aș fi și eu muritor de foame”.
Nefericita soartă a unui martiraj scriitoricesc, peste o generație, îl prindea și pe Alexandru Davila, pus să treacă prin încercările sărăciei.
La Alexandru Davila, nenorocirea a început pe data de 5 aprilie 1915, când servitorul său, Jean Dumitru, i-a înfipt cuțitul de vânătoare în țeastă, în urma atentatului rămânând paralizat, nevoit să-și petreacă tot restul vieții într-un scaun cu rotile, îngrijit de sora sa, Elena. Intrase într-o a doua viață, din ziua nenorocitului atentat, o viață în care chinul și deznădejdea au atins culmi tragice. Ajunsese o biată umbră, ,,un sac încordat de nervi”, cu gura strâmbă și, nu de puține ori, începea să plângă ca un copil, îngânând printre suspine rugări să moară. Prietenii îl uitaseră, rând pe rând, doar câțiva dintre foștii colegi și admiratori trecându-i pragul casei din Str. Zorilor a Bucureștiului.
Erau uitate elogiile care-i fuseseră aduse pentru ,,jocul ca la Alexandru Davila”, axat pe simplitate, naturalețe, realism, psihologie, respingerea declamației și bombasticismului, opus stilului solistic.
Dorea vindecarea, dar ea a venit doar prin moartea din 19 octombrie 1929 și, într-o zi mohorâtă, întovărășit doar de câțiva prieteni, a fost condus la locul de veci din Cimitirul Militar.
Articol realizat de VICTOR PANDURU
