Legionarii, ajunşi, în sfârşit, la guvernare, după ani de zile de lupte (cele mai multe duse în afara cadrului politic democratic), constatau, cu disperare, că pălăria e prea mare pentru ei. Lipsa liderilor politici şi a experienţei de guvernare, sălbatica dorinţă de răzbunare (în special a morţii Căpitanului, Corneliu Zelea Codreanu) le-a întunecat minţile, determinându-i să adopte formula „totul sau nimic”.
Pe de altă parte, Antonescu, după ce l-a obligat pe regele Carol al II-lea să abdice, s-a trezit în imposibilitatea de a forma noul guvern, liderii P.N.Ţ. şi P.N.L. refuzând să-şi asume responsabilitatea, oferindu-se, în schimb, să sprijine orice guvern democratic. În această situaţie, Antonescu a făcut guvern cu legionarii, declarând România „Stat Naţional Legionar”. Legionarii deveniseră, după alegerile din decembrie 1937, a treia forţă politică din ţară şi erau puternic sprijiniţi de cercuri politice germane, în special de cele care gravitau în jurul lui Goebbels. Deşi în primele zile a îmbrăcat cămaşa verde, cu scopul nedisimulat de a-şi subordona Mişcarea Legionară, Antonescu şi-a dat repede seama că nu peste multă vreme tensiunile, latente la acea perioadă, vor exploda, cu consecinţe greu previzibile.
Acţiunile antidemocratice ale legionarilor au culminat în a doua jumătate a lunii noiembrie 1940, abuzurile şi crimele lor înmărmurind ţara întreagă. Astfel, au fost maltratate 450 de persoane, 9 au fost ucise, 323 sechestrate, au fost violate 88 de domicilii, dintre care majoritatea au fost ale românilor. Maximum de intensitate a violenţelor a fost atins în noaptea de 26/27 noiembrie, când au fost asasinaţi, în închisoarea de la Jilava, 64 de personalităţi militare şi politice considerate a fi vinovate de moartea lui Corneliu Zelea Codreanu şi a altor lideri legionari. A doua zi au fost ucişi, cu bestialitate, Nicolae Iorga şi Virgil Madgearu. Faţă de aceste crime, Antonescu a avut o atitudine cel puţin duplicitară. Este greu de crezut faptul că nu a fost informat despre intenţiile legionarilor. Se ştie, de exemplu, că informaţia comandantului companiei de jandarmi de la Sinaia, privind iminenţa asasinării marelui savant Nicolae Iorga, a ajuns la Antonescu, şi că acesta nu a dat nici un ordin pentru a-l proteja. Se pare că Antonescu şi-a realizat, pas cu pas, scopurile, cu o detaşare înfiorătoare. În acest caz era nevoie de cât mai multe victime pentru a putea justifica mai târziu, în faţa opiniei publice, dar şi a Germaniei, lichidarea Gărzii de Fier.
De aici înainte, evenimentele s-au precipitat. Antonescu a ordonat imediat Diviziei 3 Infanterie din Piteşti (îi fusese comandant între anii 1934-1937) să se deplaseze la Bucureşti şi să se antreneze pentru lupte de stradă. Legionarii, orbiţi de „succesele” din ultimele zile, au ignorat total capcanele generalului. Însuşi Horia Sima comite o greşeală inexplicabilă, refuzând invitaţia lui Hitler de a participa, pe 14 ianuarie, la o întrevedere unde urma să fie prezent şi Antonescu. Înfuriat, Hitler i-a spus lui Antonescu: „trebuie să te debarasezi de fanatici!”.
Convinşi că pierd teren, legionarii au declanşat rebeliunea la 20 ianuarie 1941, motivând înlocuirea abuzivă a generalului legionar Constantin Petrovicescu din funcţia de ministru de interne. Detaşamente înarmate au ocupat Cazarma Gardienilor publici, prefectura Capitalei, Palatul Telefoanelor, sediul Siguranţei Generale a Statului. Mari mişcări legionare se raportează şi din ţară. Antonescu ordonă armatei să ocupe poziţii de luptă. Deşi legionarii deschid focul şi se dedau la tot felul de provocări, jafuri şi crime, armata stă în expectativă, neprimind ordin să intervină. Generalul Hansen, şeful Misiunii Militare Germane în România, refuză să-l sprijine pe Horia Sima. Iritaţi la culme, legionarii atacă armata: totul sau nimic! Opinia publică este derutată complet şi nu înţelege de ce nu intervine armata. Acesta primeşte, în sfârşit, ordin să tragă, pe 21 ianuarie. De acum, începe un fel de joacă de-a şoarecele cu pisica. Legionarii nu sunt în stare să reziste la acţiunile bine închegate ale armatei. Ea se dovedeşte superioară la toate capitolele: disciplină, armament din dotare, tactică de luptă. Pe 25 ianuarie, Horia Sima, sesizând înfrângerea inevitabilă, dă ordin tuturor legionarilor să depună armele şi fuge din ţară. Represaliile sunt dure. Mii de legionari sunt arestaţi, judecaţi şi condamnaţi la ani grei de temniţă. Douăzeci au fost condamnaţi la moarte şi executaţi. Armata pierde 21 de militari, înhumaţi cu onoruri naţionale. Concluzia: scopul scuză mijloacele. Antonescu împuşcă astfel doi iepuri dintr-un foc: pe de o parte lichidează Garda de Fier, pe de altă parte are suficiente motive să instaureze dictatura militară.
Prof. dr. Cornel Carp
