Odată cu apariția primelor civilizații, aproape fără excepție, în Egipt, Africa Centrală, Malaezia, Anzi, Grecia și Roma antică, bolile, fizice sau mintale, erau considerate ,,o consecință a mâniei zeilor” și, pentru a-i îmbuna, le erau adresate rugi sau oferite ofrande, de natură să le fie câștigată bunăvoința.
Treptat, bolile fizice, traduse prin manifestări concrete (febră, dureri, erupții, vome, pântecărăi) au ieșit de sub dumnezeire și au trecut sub lecuirile medicinii laice, însă maladiile mintale au continuat să fie preocupările vracilor și preoților, folosite, mai ales, pentru înspăimântarea celor necredincioși.
În Grecia antică, bolile mintale erau socotite pedepse divine pentru păcate săvârșite. A fost nevoie să vină secolul lui Pericle, cu filozofia lui Socrate și sofiștilor, creațiile dramatice ale lui Sofocle sau Euripide, capodoperele sculptate ale lui Fidias, istoriile lui Tucidide și Herodot, ca să apară o medicină incipientă, dar nici aceasta nu s-a desprins total de zeitate, alegând pe Esculap ca zeu al său, considerat meșterul tămăduitor al rănilor. În cinstea lui Esculap se ridicau sanctuare, în fapt adevărate spitale, unde bolnavii își petreceau nopțile, ziua fiind obligați să ,,meargă unde vedeau cu ochii”.
Nebunii își aveau locul în imediata apropiere a acestor sanctuare, fiind supuși unor vindecări spectaculoase, prin șocul psihic provocat de preoți, prin practici misterioase.
Templul Asclepieion, din insula Kos, era o adevărată școală de medicină în care, printre alții, învățase și tânărul Hipocrat, vlăstar al unei familii renumite, care, după absolvirea cursurilor a devenit ,,periodent”, medic ambulant prin Libia, Tesalia și Sciția, în timpul peregrinărilor, ridicându-se împotriva vechilor precepte. A fost cel dintâi care a combătut părerea că epilepsia este o boală sfântă, afirmând că: ,,Această boală nu este nici sfântă, nici divină, ea are o cauză naturală ca și celelalte afecțiuni. A da vina pe zei pentru o boală, însemnă a ascunde neputința noastră de a o vindeca”. Hipocrat a făcut și prima clasificare a bolilor mintale, care, cu mici excepții, este valabilă și azi. Citind cum descrie pe ,,cei care pătimesc de melancolie”, impresia care se desprinde este aceea a prezentării unui caz contemporan al depresiei.
În timpul în care se purtau discuții filozofice, dacă sediul gândirii este în inimă sau plămâni, Hipocrate a fost cel dintâi care a atribuit acest rol creierului, scriind: ,,Visăm, gândim și simțim în creier, tot datorită lui înnebunim, delirăm, suntem asaltați de spaime, fie atunci când se lasă noaptea, fie după răsăritul soarelui”.
În timpul de trei veacuri, al trecerii de la civilizația Greciei antice la cea a Romei antice, centrul lumii intelectuale și comerciale a fost Alexandria egipteană, în domeniul medicinei, inclusiv al bolilor psihice, remarcându-se Herofil și Erostrat, cei care au descoperit rolul traseelor nervoase în transmiterea influxurilor plecate din creier, legătura circumvoluțiunilor cerebrale și procesul gândirii etc. Din nefericire, datorită stadiului extrem de înapoiat al științei, descoperirile lor nu au avut prea mari consecințe.
Roma antică a acordat o mare atenție nebuniei și nebunilor, istorici, retori sau literați ca Plutarh, Cicero, Laurențiu ș.a. considerând că maladiile mintale nu au nicio legătură cu zeii. Aceasta, însă, nu a însemnat că, în explicarea cauzelor demenței, cât și în tratamentul ei, ideile fanteziste nu și-au găsit locul.
În secolul I al erei noastre, Celsius, posesorul unor cunoștințe de amploare, fără să fie medic, a distins trei categorii de boli psihice: insania (nebuniile și nebunia furioasă), frenezia (un delir însoțit totdeauna de febră) și halucinațiile (vesele sau triste, permanente sau temporare). Pentru tratamentul lor, Celsius recomanda metode raționale, valabile și azi: igiena morală și materială a vieții, regim dietetic cât mai puțin încărcat, exerciții fizice și masaje, însă, acestor înțelepte prescrieri terapeutice, li se adăugau practicile: punerii în lanțuri ale nebunilor furioși, înfruntarea și biciuirea lor, sau ungerea cu șofran pe craniul ras ca în palmă.
Față de Hipocrat, epoca romană a reprezentat și un pas înapoi, datorat redefinirii epilepsiei ca fiind boala ,,sfântă”, care stârnea spaimă. Se spune că medicația romană pentru lecuirea acesteia era percepută, nici mai mult nici mai puțin, ca fiind una ,,scornită, parcă ea însăși de o minte bolnavă, de vreme ce nebunii erau tratați cu apă luată noaptea dintr-o fântână și băută din craniul unui om mort după asasinare, cu picături de sânge din degetele picioarelor unei fecioare, sau măduvă din femurul unui copil și, nu în ultimul rând, un pahar cu sângele unui gladiator recent ucis în arenă…”
Cauzele bolilor mintale erau la fel de fanteziste, socotite a fi plecate de la stomac, mai precis din dedesubtul coastelor, unde se afla, chipurile, izvorul ,,veseliei, tristeții și curajului”, iar despre agitația violentă și zgomotoasă a femeilor, se spunea că pornește din uter – în limba latină hister – de unde și denumirea de isterie.
Antichitatea romană a avut și ea un medic renumit – pe Galenus, născut în cetatea Pergam, din Asia. Autorul a peste 500 de tratate, era considerat moștenitorul spiritual, de drept, al lui Hipocrat. Teoria lui se referea la faptul că ,,fluxul vital care alimentează întregul organism constă într-un spirit invizibil și subtil – pneuma – absorbit prin nări, trecut prin plămâni, ajuns la inimă și răspândit de acolo în tot corpul”.
Galenus a preluat teza lui Hipocrat: creierul sediu al gândirii și celor mai multe cauze ale turburărilor mintale , dar a mers mai departe, pentru prima dată făcând un experiment medical pe animale – prin deschiderea craniului uni porc viu – în urma căruia a constatat că ,,apăsarea exercitată asupra creierului duce la pierderea sensibilității și funcțiilor motorii”. Descoperea, astfel, că ,,orice maladie mintală era determinată de afectarea directă sau indirectă a creierului”. La șapte sute de ani după Hipocrat, medicul roman ajungea la aceeași concluzie: zeii nu aveau nicio vină sau merit, în ceea ce privește demența.
În Europa, evul mediu a dus, și în domeniul medical, la lunga sa noapte, influențată de biserică și superstiții; nebunii ajungând să fie asimilați vrăjitorilor și tratați în consecință, înlănțuiți de pereții umezi ai celulelor subterane, torturați și arși de vii pentru ,,evacuarea diavolilor” din trupurile lor. Atunci când apăreau ,,vindecări”, erau puse pe seama sfinților, când, în realitate, erau rezultatul unor șocuri emotive foarte puternice, provocate prin oscilații sau mișcări centrifugate, spânzurări nemortale (agățări de subțiori și umeri), într-o imobilitate lungă.
Demenții provocau temeri prin burgurile medievale și, de regulă, dacă nu erau omorâți, aveau soarta închiderii în ,,turnuri ale nebunilor” sau ,,căsuțe” destinate numai lor, adevărate temnițe în loc de ospicii.
Scoțienii aruncau alienații mintali în ,,puțurile delirului”, în vreme ce englezii îi omorau, lovindu-i în cap, cu ,,ciocanul răufăcătorilor” – malleus maleficarum – destinat, de regulă, vrăjitoarelor.
Bolnavii cu turburări psihice din Franța erau ținuți în lanțuri, în așteptarea milostiviri unui sfânt care să facă miracolul vindecării.
Practica cea mai curentă era, însă, expulzarea bolnavilor mintali din localitate, îmbarcați pe cunoscutele ,,vase ale nebunilor”, lăsate în voia sorții pe mare, adevărată condamnare la moarte prin naufragiere. Pe Rin sau alte mari fluvii, șlepurile cu demenți navigau încet, oprite doar în unele porturi, izgonite repede, să-i debarce pe maluri pustii sau păduri din apropierea apelor.
La o vreme, în cele 19000 de leprozerii din Europa, înființate după aducerea leprei în Europa de cruciade, au fost aduși demenți mintali, cu trupuri nemutilate, dar mințile în ceață.
În Europa răsăriteană, Orientul Apropiat și Mijlociu, nebunii au fost tratați cu mai multă înțelegere. Bizanțul avea xenodocul, o fericită îmbinare între spital și azil al săracilor, în care se primeau cu ușurință bolnavi mintali, aduși de ducteres, oameni însărcinați cu depistarea lor.
Când arabii au cucerit, în secolul al VII-lea, Persia, Siria și Egiptul, au preluat și dezvoltat multe din tradițiile și cunoștințele relativ înaintate din medicină. Au tradus învățăturile lui Hipocrat, tratatele lui Galenus, iar la Ispahan, Alep, Damasc, Africa de Nord și Spania, au ridicat spitale cu odăi speciale pentru nebuni. În 875, la Fostat, nu departe de actualul Cairo, fiind ridicat primul așezământ de acest fel.
La 1280, Cairo găzduia un spital mult mai mare, a cărui secție de alienați mintali avea aer condiționat, produs de multe fântâni arteziene, găsite bune pentru liniștirea lor.
Familia Baktișu, la Bagdad, începând cu secolul al VIII-lea, a înființat o adevărată ,,dinastie de medici”, plină de onoruri, pentru că a asigurat, sute de ani, vegherea la sănătatea califilor, transmițând din tată în fiu secrete medicale bine păstrate, prin care acordau o mare atenție, psihiatriei; una din marile lor izbânzi fiind vindecarea favoritei califului Harun al-Rașid, bolnavă de o paralizie isterică.
Apropierea lor de califi, temuții stăpânitori ai lumii arabe, era atât de mare, încât își permiteau, fără risc, ieșirile cele mai îndrăznețe, așa cum a făcut-o strănepotul lui Gabriel Baktișu, întemeietorul ,,dinastiei”, atunci când slujea un calif foarte nervos, care a ajuns să tragă de el, până i-a rupt o mânecă a caftanului cu care era îmbrăcat. Când a fost întrebat: ,,După ce semn se cunoaște că un nebun a devenit primejdios și trebuie internat?”, a răspuns calm: ,,După faptul că rupe mâneca slugii sale!” Califul, în loc să-l pedepsească, i-a dăruit o pungă cu țechini de aur.
Un alt medic arab, Ișaz Ibn-Imram, stabilit în Tunisia, în secolul al VIII-lea, este autorul unui tratat despre melancolie, iar, Rhazes, plecat de la Cairo până la Madrid, a ajuns celebrul terapeut al epocii, după ce s-a ocupat, în mod deosebit, de tratamentul alienaților mintali. Elevul său, Ibn-Sina, cunoscut în Europa sub numele de Avicenna, a lăsat un ,,Canon al medicinei”, în care prelua multe din ideile lui Galenus, iar Avenzoor, adeptul său, cât a practicat medicina, în provincia spaniolă Andaluzia, a apărat teza localizării nebuniei în creier, spre deosebire de multe opinii curente ale epocii, care susțineau că se datorează deranjamentelor splinei și mațelor.
Nimicirea Bagdadului de către mongoli, în secolul al XIII-lea, a dus la decăderea medicinei arabe, mult înaintată pentru acel timp.
În secolul al XVII-lea, psihiatria a înregistrat progrese, după ce Bacon a impus recunoașterea descoperirii circulației sângelui, de către Harvey, iar Descartes a relevat asemănările organismului uman cu o mașină.
,,Lunaticii” au început să fie considerați drept bolnavi de rând, Sydenham scriind că ,,posedații diavolului, nu sunt, de fapt, decât niște sărmani epileptici sau nebuni, care nu poartă vina maladiilor lor”. Cum concepția nu era absolut demonstrată științific, nevrozele și depresiile, numite ,,vapori”, erau puse pe seama digestiilor defectuase, fiind recomandate tratamentele cu sirop de mere, decoct de coarne de cerb și practicarea călăriei.
Demenților li se rezervau ospiciile, unde regimul era adesea mai inuman decât în temnițe, ținuți legați, lăsați să flămânzească, bătuți cu bice, sau arși cu fier roșu pe pielea capului.
Ospiciul Salpetriere din Paris, cu 7000-8000 de alienați mintal, majoritatea femei, era cel mai mare din Europa. Obligați să muncească 14 ore pe zi și să se roage alte șase, mulți mureau de foame și boli. Aceeași situație era și în Anglia, la ospiciul Bedlam, unde nebunii erau legați noaptea de pat, iar ziua de bancurile din atelierul la care lucrau. În Germania, ospiciul Brunswick nu se mulțumea numai cu veniturile pe care i le aducea în cursul săptămânii munca demenților și, duminica, îi expunea în bâlciuri, unde închiși în barăci, curioșii îi puteau vedea contra plată.
Abia în 1793, la patru ani de la Revoluția franceză, doctorul Philippe Pinel, de la spitalul parizian Bicetre, a luat măsura scoaterii din lanțuri a demenților, mulți dintre ei cu forța musculară pierdută.
După gestul eliberator al lui Pinel, nebunii încetau să mai fie văzuți ca niște păcătoși, asupra cărora se abătuse mânia cerului. Redeveneau ceea ce fuseseră întotdeauna: bolnavi care se impunea să fie tratați și, în măsura posibilului, vindecați.
Articol realizat de VICTOR PANDURU
