Călin Vlasie, care a păstorit patru edituri și a făcut vizibilă (după cum spune chiar el) generația ’80 (din care face parte), prin publicarea tinerelor cărți optzeciste, a organizat în luna octombrie, în grădina sa de la Băbana, prima întâlnire cu câțiva dintre prietenii săi scriitori – Monica Aldea, Marian Barbu, Virgil Diaconu, Magda Grigore, Liviu Mățăoanu și Cristina Nicolae. Deocamdată niciun scriitor optzecist, în afara amfitrionului. Dar în edițiile următoare vor fi, desigur, și alți invitați.
Călin a pus această întâlnire sub semnul poeziei și al prieteniei.
La întâlnire s-a discutat despre poezie, despre generația ’60 și generația ’80. De fapt, cel care a vorbit a fost Călin. Fiind în formă ca întotdeauna, el a acoperit toate intervențiile celorlalți. Astfel, am aflat că generația ’80 a fost dezavantajată în trecutul socialist în privința subvențiilor de la stat pentru revistele literare, față de generația ’60, a lui Nichita Stănescu și Marin Sorescu. Acum însă, adică de vreo 35-40 de ani, situația s-a schimbat, pentru că generația ’80 i-a luat locul generației ’60, cu toate cele cuvenite…
Discursul lui Vlasie s-a referit în principal la Inteligența Artificială generatoare de poezie. În acest sens, el ne-a citit dialogul pe care l-a avut pe internet cu poetul Daniel Pișcu. Problema dezbătută de cei doi a fost aceea dacă poezia algoritmică generată de IA este sau nu este poezie… Bineînțeles că este, și chiar ea este viitorul poeziei, susține Vlasie, în timp ce Pișcu se îndoiește serios de valoarea poeziei generată automat de chatboți.
Posibilitatea ca poezia să fie generată de mijloacele computaționale l-a ispitit pe Călin Vlasie de mai mulți ani, încă de când era student. În 1979 el făcea experiențe cu calculatorul Felix C257, de la Centrul de Calcul din Pitești, în speranța că acesta va fabrica poezie, afirmă chiar Călin în volumul Poezie și psihic (2003). Nu ne spune însă dacă acest computer a fabricat sau nu vreun text poetic…
O abordare teoretică amplă a poeziei fabricate de IA o are Călin Vlasie în eseul Poetici emergente în era post-algoritmică, publicat, în serial, în revista Vatra, începând cu nr. 7-8, 2025, și continuând până astăzi, 2026. Articole despre arta poeziei generate de IA, semnate de Vlasie, apar însă și în alte reviste literare, în anii 2025 și 2026. Această fază teoretică intensă a lui Călin Vlasie se petrece la 22 de ani de la editarea, în volum, a studiului fragmentar Poezie și psihic, din 2003, unde Călin Vlasie vorbește tot despre poezia fabricată de mijloacele computaționale. După cum vedem, Călin Vlasie crede în continuare în poezia fabricată de chatboți, chiar dacă își elaborează teoria în salturi, la 22 de ani de la prima abordare, din 2003.
În viziunea lui Călin Vlasie, poezia generată de IA și de către poet are nu unul, ci trei concepte, așa încât, în eseul Poetici emergente în era post-algoritmică, el discută despre trei concepte sau tipologii poetice: poezia post-algoritmică, virtualismul poetic și poezia psiheistă.
De fapt, toate aceste concepte susțin chiar poezia pe care o face Vlasie: este poezia din cele șase volume de versuri publicare între anii 2023-aprilie 2026.
În acest moment (2026), Călin Vlasie este, în dealu’-valea poeziei noastre, singurul teoretician care elaborează un concept al poeziei algoritmice generate de Inteligența Artificială. Conceptul sau tipologia poetică algoritmică este însă oarecum complicată, pentru că ea se constituie din trei tipologii – poezia post-algoritmică, virtualismul poetic și poezia psiheistă. Acesta este conceptul pe care Vlasie vrea să îl impună pe piața conceptelor literare românești, fiind probabil sigur că poezia contemporană chiar practică acest concept cu trei capete și că aceasta este poezia viitorului…
De fapt, dacă socotim cele peste 40 de articole despre poezia algoritmică generată de IA publicate până acum în presa literară de către Vlasie, este de presupus că teoreticianul pregătește o carte… O așteptăm.
Tripticul conceptual al lui Călin Vlasie se plasează într-un spațiu poetic care desfășoară mai multe tipologii poetice: poezia generațiilor literare, poezia paradoxistă, poezia hiperrealistă sau realistică, poezia onirică, postmodernistă, minimalistă, himeristă, post-poezia, poezia cuantică, poezia fragmentaristă, poezia postumană și poezia estetică, cel puțin. Fiecare dintre aceste tipologii poetice pretinde că tocmai ea este poezia, adevărata poezie… Care dintre toate aceste tipologii poetice este însă performantă poetic? Este poezia algoritmică cerută de unii dintre poeții care își concep poezia cu ajutorul Inteligenței Artificiale?
Cele trei tipologii poetice emergente ale lui Călin Vlasie fabricate cu ajutorul IA (poezia post-algoritmică, virtualismul poetic și poezia psiheistă) nu au generat până acum nicio operă poetică de valoare și, de altfel, chiar teoreticianul recunoaște într-un articol din Vatra că poeziile care se creează cu IA, deci cu cele trei arte poetice emergente, sunt modeste:
„Nu există încă volume majore definite ca poezie AI română”.
Dar, dacă nu există volume majore de poezie generate de IA, atunci ce rost are să teoretizezi o artă poetică eșuată estetic?
O altă problemă este aceea că nici nu se știe prea bine cine sunt poeții algoritmici români, deci poeții care își creează poezia cu ajutorul IA. Poezia cui anume este teoretizată de către Vlasie în cele peste 40 de articole pe care le-a publicat în revistele literare în ultimii ani? Teoreticianul nu ne spune nimic despre acești poeți și lasă impresia că teoria lui nu are nicio aplicare. Și totuși cred ca acești poeți există. Atâta doar că ei nu recunosc faptul că își creează poezia cu ajutorul IA…
***
Dar să ne întoarcem în grădină… Amfitrionul și-a continuat discursul până spre seară. Un discurs plin de credința în IA și poezia generată de ea. Nu cred că a convins pe nimeni, însă fiecare are libertatea propriei viziuni, oricât de stranie ar fi ea.
Noaptea vine cu pași de pisică. Vinul sângeriu adus de către Marian este pe sfârșite. Se aprinde focul și se citesc versuri. Taxiul ne așteaptă la poartă și pornesc spre Pitești împreună cu Marian. Sunt numai câțiva kilometri de hârtoape, după care urmează, în fine, șoseaua asfaltată. Așa este când locuiești la „capătul lumii”.
Îmi rămâne în minte denumirea aiuritoare a întâlnirii noastre – „Poezia la Bivuac” –, dar și o artă poetică a neputinței, pentru că prin ea acceptăm ca poezia, care, alături de muzică, este cea mai pură expresie a spiritului uman, să fie creată – pentru noi – de chatboți și de poeții algoritmizați sau chatbotizați ai epocii. Noi nu mai suntem în stare să creăm poezie decât împreună cu ChatGPT, Claude, Gemini, Copilot etc. Poetul acestor ultimi ani s-a algoritmizat, s-a mașinizat, a devenit un poet-mașină. Dar la chatboții care generează poezie nu apelează decât poeții care cred că poezia lor se poate perfecta prin mașinăriile digitale, mai mult decât prin propriul har.
Dincolo de poezia algoritmică cu trei capete, îmi rămâne lumina toamnei, vița de vie agățată cu disperare de gard, strugurii negri; smochinul cu o mie de frunze din fața casei, trandafirii aprinși; gutuiul aplecat până-n pământ și cântecul înalt al păsărilor nevăzute din copaci. Toate acestea trimise de Domnul pentru bucuria noastră, dar și pentru înnobilarea poeziei pe care am lipsit-o, în ultima vreme, de darurile lui…
VIRGIL DIACONU
Octombrie 2026
