La 23 martie 1847, în Păcurarii Iașului, se năștea Alexandru, primul dintre cei șase copii ai soților Maria și Dimitrie Xenopol, o familie în care pasiunea pentru studiu devenise cult, nefiind de mirare că, de foarte timpuriu, copilul a prins dragoste pentru învățătură. Cu predare în limba franceză, începe să studieze în pensionul tatălui său, continuă în altul cu predare în limba greacă, pentru ca, în 1856, să devină elev al școlii de la Biserica Trei Ierarhi, studiile liceale terminându-le la Academia Mihăileană și Institutul Academic, unde, în 1867, obține diploma de bacalaureat.
Preda cu seriozitate științifică și patos patriotic cursul ”Istoria românilor”, devenit o valoroasă sinteză a istoriei naționale
La numai 20 de ani, a fost remarcat și apreciat de oamenii de cultură ieșeni de la ,,Junimea”, în ședințele în urma cărora se întocmeau procese verbale. Titu Maiorescu propune și i se acordă o bursă de studii în Germania, unde frecventează cursuri universitare de drept, filozofie și istorie, concomitent cu efectuarea de cercetări în arhive, scriind celor de acasă că ,,tentația naturală” a spiritului său ,,au fost totdeauna studiile istorice”.
Înzestrat cu o mare putere de muncă, dotat cu rară inteligență, tânărul Xenopol elaborează încă din studenție o serie de studii care au apărut în ,,Convorbiri literare”, cum ar fi ,,Despre cultura națională – Studii asupra stării noastre actuale”.
În 1871, mai întâi la Berlin, apoi la Giessen, și-a susținut doctoratele – în drept și filozofie – amândouă luate cu același calificativ : magna cum laude.
Întors în același an în țară, participă cu însuflețire la pregătirea serbărilor aniversare de la Putna, după care este ales să rostească discursul de deschidere. Stabilit la Iași, a urcat treptele magistraturii, apoi a profesat avocatura, în timp ce frecventa și participa direct la activitatea ,,Junimii”, până în 1883, când, la 36 ani, devine definitiv profesor de istorie al Universității din Iași, îndeplinindu-și ,,unul din cele mai fierbinți visuri ale vieții”. Preda cu seriozitate științifică și patos patriotic cursul ”Istoria românilor”, devenit o valoroasă sinteză a istoriei naționale.
,,De atunci – își amintea ulterior – mi-am pus în minte să scriu istoria completă a poporului meu, la care mă pregătisem de la 1868 prin lucrări neîntrerupte”, plecând de la considerentul că istoria încă nu este scoasă din ,,făgașul neștiinței decât într-o prea mică măsură și fragmentară parte”.
Străduit să fie cât mai edificat asupra tuturor aspectelor esențiale ale istoriei poporului român, folosind cu precădere ,,izvoarele primordiale”, cu mintea sa care ,,se disciplina și se îmbogățea, pe când trunchiul ei principal se răsădise în câmpul istoriei”, cum își amintea mai târziu, în anul 1888, ziarele vremii au ajuns să anunțe cu litere majuscule că în librării a apărut o carte legată în piele, cu 619 pagini și aproape 1000 de note, primul volum al Istoriei românilor din Dacia Traiană.
A continuat să lucreze la completarea acesteia și, în 1893, își vedea realizată cea mai importantă operă a vieții sale, care însuma 3.946 de pagini, determinând Academia Română, în 1896, să-i recunoască meritele științifice și să-l aleagă membru activ.
Marele istoric era convins că ,,prima datorie a unei ocârmuiri inteligente și patriote va fi să-și pună toate silințele spre a da cât mai curând naștere unei mișcări industriale”
Istoric stimat, apreciat în țară și peste hotare pentru teoriile lui cum că ,,un popor e cu atât mai mare, cu cât își înfige mai adânc rădăcinile în sufletul umanității”, sau ,,idealul spre care tinde dezvoltarea omenirii este omenia, adică desfășurarea ființei omenești în tot cuprinsul ei”, alături de susținerea că ,,propășirea, cultura, realizarea idealului se fac după niște legi tot așa de nestrămutate ca și cele ce predomnesc asupra fenomenelor naturii”, fac, alături de valoarea științifică a lucrărilor sale, ca, din 1898, să devină rector al Universității ieșene.
Exprimată încă prin cuvântarea festivă de la Putna, din 1871, marea lui durere era aceeași pe care o mărturisise de mai multe ori în discuțiile cu Aaron Florian, Kogălniceanu, Bălcescu, Hașdeu: ignorarea valorilor noastre de către străini. Comentând această situație ingrată cu Iacob Negruzzi, după niște articole apărute în presa de afară, care proliferau insulte la adresa poporului român, se indigna: ,,Nu înțeleg cum nu se scoală nimeni încontra acestui sistem, cum nu ia unul de la noi pana în mână pentru a îndepărta calomniile care curg din toate părțile împotriva noastră”. În consecință, se hotăra el însuși ,,a combate indirect acest sistem, publicând mai întâi o privire asupra istoriei noastre, bazată strict pe izvoare cât se poate de cunoscute, pentru a nu fi acuzat de parțialitate” și, pe mai departe, era convins că ,,poporul român încă nu și-a revărsat în lume comoara cuprinsului său sufletesc”, să propășească ,,pe calea dreptului și adevărului”, într-un ,,centru de același neam”, ,,când tot românul va tinde spre un țel, când unirea minții și a inimei va fi încheiată”. Era încredințat că ,,marginile măiestrite” ridicate de împrejurări între țările române ,,istoria le va desface cu încetul”, când ,,mulțimea cea mare se va impune numărului celui mai mic”.
Îndeletnicirea predilectă a cercetării fenomenelor economice, l-a convins că ,,lupta cea mai cumplită, nu se petrece pe tărâmul militar, ci pe cel economic, și cel mai puternic pe acest tărâm, va fi întâiul în lume”. Marele istoric era convins că ,,prima datorie a unei ocârmuiri inteligente și patriote va fi să-și pună toate silințele spre a da cât mai curând naștere unei mișcări industriale”. Din nefericire, însă, memoriul său argumentat pentru ridicarea economică a Moldovei, n-a dus la ,,trezirea din letargie” a celor care aveau în mâini destinele țării.
Preocuparea de seamă a lui A. D. Xenopol a fost să întocmească ,,cea dintâi înjghebare a istoriei depline a poporului român”, printr-o cercetare, înțeleasă nu ca un scop în sine, ci ca un mijloc esențial de îndrumare a vieții naționale, fiindcă ,,istoria trecutului trebuie să servească la explicarea prezentului și la luminarea viitorului”.
,,Studiul faptelor trecute, poate să ne slujească până la un punct de călăuz în cele de față și viitoare. Astfel, istoria poate să devină învățătoarea politicei și să conducă de la o îndeletnicire teoretică la rezultate practice. Nu este putere care să învieze mai tare patriotismul, decât istoria propriului tău popor. Popoarele din care a dispărut patriotismul, sunt moarte pentru istorie”.
Fără să fie o simplă operă de erudiție, el numea cartea neamului românesc, cele șase volume ale operei sale capitale, Istoria românilor din Dacia Traiană.
Dincolo de termenii reci ai unei depline obiectivități, făcea reconstituirea trecutului într-o expunere caldă, cu pledoaria omului de drept, luminată de reflecțiile unui filozof, ispitit să discearnă valențele perene ale faptelor trecute. O spunea singur că opera sa are ,,însușirea de a fi pătrunsă de la un capăt la celălalt de focul sacru al iubirii de țară și de neam, care străbate adesea cu scânteile și flăcările ei spuza gândurilor”. Meritul său capital este acela de a fi elaborat ,,cea dintâi înjghebare a istoriei depline a poporului român” întemeiată pe izvoare sigure și recomanda celor care se vor ocupa de aceasta să o considere ,,în întregul ei”.
Pentru ,,zvâcnirea și înălțarea” unei opere cum nu mai fusese întreprinsă înainte, legată de istoria poporului român, A. D. Xenopol a ajuns apreciat în toate ținuturile românești
Ecourile favorabile asupra operei sale, au plecat de la faptul că îmbogățea ființa poporului și-l făcea să privească spre viitor, aceasta fiind ținta muncii sale stăruitoare, ca profesor, publicist, redactor și conducător de reviste.
Alexandru .D. Xenopol a manifestat o mare predilecție pentru regenerarea ideii de unitate națională, pe care o considera ,,seria istorică” a veacului 19, menționând că ,,Epoca Unirii este fără îndoială cea mai mare din întregul trecut al poporului român, pentru că este ilustrată nu printr-o marcantă individualitate, ci prin o înălțare a întregului popor la nivelul unei mari idei”.
Ca și Mihail Kogălniceanu, el fixa începuturile unificării în veacurile dinainte, în care s-a format conștiința originii comune.
Cu ,,Domnia lui Cuza-Vodă” (2 volume, 1903) și ,,Istoria partidelor politice în România”(1910-1911), A. D. Xenopol ajungea în ,,pragul actualității unde istoria se frământă și se produce din luptele contimporane”. Fusese îndemnat să le scrie, pe considerentul că evenimentele istoriei contemporane trebuiau cercetate cu aceeași rigoare și obiectivitate ca și epocile vechi.
Pentru ,,zvâcnirea și înălțarea” unei opere cum nu mai fusese întreprinsă înainte, legată de istoria poporului român, A. D. Xenopol a ajuns apreciat în toate ținuturile românești. Unirea, independența și dreptatea socială pentru care a militat o jumătate de secol cu dăruire entuziastă, l-a făcut pe Garabet Ibrăileanu să scrie că ,,omul acesta a fost lumină”, opera sa, multilaterală și fecundă fiind ,,nu numai o modalitate prin care poporul român își revarsă în lume cuprinsul său sufletesc, ci și o fereastră luminoasă prin care umanitatea privește înăuntrul nostru”.
La 10 mai 1897 a fost distins cu ,,Coroana României”, iar la 13 noiembrie 1879, cu ,,Steaua României”, în rang de comandor.
Opera lui A. D. Xenopol s-a bucurat de un ecou favorabil în lumea întreagă. Em. Boutroux aprecia că este ,,un istoric admirabil versat în numeroase și subtile teorii…”, care-i relevă ingeniozitatea, claritatea, finețea spiritului și inteligența vie, iar profesorul columbian Rodrigue de Nozera îi trimitea lucrarea ,,Teoria istoriei” cu o dedicație măgulitoare: ,,Unuia dintre cei mai mari cugetători ai omenirii”. ,,Histoire des Roumains” – mărturisea scriitorul francez Maillard – ne-a deschis porțile române”.
Al. Zub scrie că prelegerile și cursurile ținute la Sorbona, la College de France și în cadrul altor instituții, iau atras alegerea, în 1901, ca membru corespondent, apoi, ca membru asociat, în 1914, al Institutului Franței, cea mai mare distincție ce se putea conferi unui învățat străin. Se realiza, astfel, așteptarea lui Edgar Quinet de ,,a vedea venind din Carpați un spirit nou, o inspirație, un avânt original în omenirea noastră veștejită care le-ar primi și le-ar celebra cu bucurie”.
Gândirea xenopoliană a atras aprecieri și din partea istoricilor Francesco Saverio Varano, Francesco Elias de Tejeda, O. Buhociu ș.a. care au confirmat aprecierea lui Boutroux că ,,scrierile lui Xenopol vor fi într-o zi fapte istorice, suscitând reflecții care îi vor continua și spori opera”.
Autorul primei sinteze cuprinzătoare a istoriei românilor s-a mutat la București în 1915, însă pe timpul ocupației germane a fost evacuat la Iași, între 1917-1918.
Întors în capitală, murea la 27 februarie 1920, după ce, bolnav, asistase la efervescența politică și culturală care a dus la înfăptuirea Marii Uniri. I s-au făcut funerarii naționale și s-au rostit discursuri elogioase, făcându-l pe elevul și emulul său, Nicolae Iorga, să afirme că opera dispărutului constituie ,,una dintre cele mai mari sforțări ale spiritului românesc aplicat la știință”.
Articol realizat de VICTOR PANDURU
