# Poetă, artistă, profesoară şi mamă, toate la superlativ.
Cunoscuta profesoară şi poetă Alora Albulescu – preşedinta Fundaţiei literare „Liviu Rebreanu” măruriseşte că Biblia este îndreptarul său de viaţă. Motto-ul existenţei sale este dat de câteva versete biblice: ”Căci am fost flămând şi Mi-aţi dat de mâncat, Mi-a fost sete şi Mi-aţi dat de băut, am fost străin şi M-aţi primit, am fost gol şi M-aţi îmbrăcat, am fost bolnav şi am venit să Mă vedeţi, am fost în temniţă şi aţi venit pe la Mine”.
Detestă absurdul condiţiei umane, inerţia, nedreptatea, intoleranţa, spiritul gregar, răutatea conjugată cu prostia, fiinţele individualiste şi limitate. Iubeşte, în schimb, arta sub toate formele ei, lumea cu toate splendorile create de mâna lui Dumnezeu şi oamenii cu poveştile lor. Este absolventă a unui liceu de limba germană şi a Facultăţii de Filologie a Universităţii Bucureşti, secţia Română-Franceză. A urmat Şcoala de Artă, Secţiile – Pian, Canto clasic, Teatru şi este preşedintă a Fundaţiei literare „Liviu Rebreanu”, preşedintă a Academiei Dacoromâne, filiala Piteşti, membră în Uniunea Ziariştilor Profesionişti din România (UZP) Membră în Asociaţiile „Prietenii lui Eliade”, „Conştiinţă şi libertate”, „Serviciul Umanitar Penitenciare”, „Viaţă şi Sănătate”, „Asociaţia pentru Sănătate, Educaţie şi Familie (ASEF)”, dar şi coordonatoare a Atelierului de creaţie şi interpretare de la Şc.Nr.1 „N.Simonide”
Dragostea şi aplecarea către artă, poezie, frumos le datorează atât zestrei genetice, cât şi mediului în care s-a format Bunicul său cânta la vioară, una dintre bunice făcuse pension iar mama era o bună dansatoare. “Tata, profesor de română şi italiană, era un acrobat de excepţie la acea vreme, cânta la pian, dar era şi un tenor care, printre altele a avut un succes de răsunet în opereta „Văduva veselă” de Lehar. Şi sora mea, Cellia Beck i-a moştenit talentul instrumental şi vocal. Tot familionul cânta, dansa, recita şi compunea versuri instant, cu dezinvoltură, ne vorbeam prin replici ale unor personaje celebre, ne porecleam cu numele lor sau improvizam, imitându-le vocile, gestica, mimica.” spune poeta. S-a bucurat când a devenit elevă şi a rămas şi azi, dacă nu o elevă, măcar o studentă cronică. „În asemenea hărmălaie, nu ştiu când m-am pomenit la şcoală, citind şi scriind. Până atunci recitam toate cele 98 de strofe din „Luceafărul”, fără greşeală, pe la petrecerile familiale, cu musafiri sau prin medii artistice, împopoţonată cu fundiţe şi zorzoane: cântam romanţe cu bunicii şi, cu părinţii, canţonete şi şansonete ale căror versuri nu le înţelegeam, dar pe care le reproduceam cu uşurinţă.” spune Allora Albulescu. În clasa a 5-a era olimpică naţională la română, publicase deja versuri în revista şcolii dar nu-i prea păsa. Era mult mai încântată de cursurile de pictură, balet şi pian, pe care începuse să le frecventeze şi de care s-a ţinut până când a terminat liceul.
Nu şi-a imaginat că va deveni preşedinta cenaclului „Liviu Rebreanu”
Tatăl său o purtase de mică prin mediile culturale, astfel încât era familiarizată cu cenaclul „Liviu Rebreanu”. „Pe toţi oamenii de acolo îi admiram din răsputeri şi îi evaluam prin grila celui avid să descopere supernove.”, spune poeta. Nu s-a gândit niciodată că ar putea fi cea care urma, mulţi ani mai târziu, să devină preşedintele cenaclului „Liviu Rebreanu”, care în prezent funcţionează în cadrul Fundaţiei cu acelaşi nume. În facultate a publicat în „Viaţa studenţească” şi a frecventat Cenaclul de luni şi Cenaclul de critică literară condus de Eugen Simion, care i-a fost şi profesor.
”Simt că darul meu este acela de a mă pune la dispoziţia celuilalt”
A publicat mult în presa locală şi centrală, într-o serie de antologii şi volume colective, dar şi personale, printre care: O clipă complice (Editura Vlasie, Piteşti), Patimile Pianinei (Editura Ars Nova, Bucureşti), şi este membră în Uniunea Ziariştilor Profesionişti din România. Dedicată acţiunilor umanitare Allora Albulescu merge în orfelinate, aziluri, spitale, penitenciare.
A pus chiar umărul la realizarea revistei persoanelor în detenţie „Crinul din vale”, alături de profesoara Ilzi Sora. ”Simt că darul meu este acela de a mă pune la dispoziţia celuilalt, indiferent că e din high-life sau din lumea suburbană, chiar interlopă. mi-au murit oameni în braţe, mi-au plâns pe umăr copii orfani sau bătrâni, am ocrotit animale abandonate”, spune Allora Albulescu.
Iubeşte, evident, lectura însă, dintre toate, o sigură carte are, în cazul său, o valoare cu adevărat inestimabilă.
“Biblia rămâne cartea mea de căpătâi şi îndreptarul de viaţă. Biblia m-a determinat să am ca motto versetele din Matei, 25:35,36: ”Căci am fost flămând şi Mi-aţi dat de mâncat, Mi-a fost sete şi Mi-aţi dat de băut, am fost străin şi M-aţi primit, am fost gol şi M-aţi îmbrăcat, am fost bolnav şi am venit să Mă vedeţi, am fost în temniţă şi aţi venit pe la Mine”.”
“Ca profesor nu concep plafonarea”
Alora Albulescu este şi dascăl. Un altfel de dascăl: deosebit de iubit!
“Meseria de profesoară face parte din „meseria de a trăi”(în terminologia lui Cesare Pavese), cu multe exerciţii de iubire şi de (auto)educaţie, pentru ca să nu rămân doar un emiţător de informaţii, ci şi un formator, un arhitect al sufletelor elevilor mei. Ca profesor nu concep plafonarea, urmez în continuu toate cursurile de perfecţionare care îmi sunt accesibile, mi-am obişnuit şcolarii cu lecţii moderne, interactive, le-am încurajat creativitatea şi deschiderea spre nou..”
Talentul său, moştenit şi de cei doi copii
Apogeul creaţiei sale sunt cei doi copii, ambii cu înclinaţii artistice: Synthia (poetă, prozatoare, cântăreaţă, cu o multitudine de premii la activ, autoare a volumului „La marginea vremii”) și David, (micul-mare artist al Liceului de artă „Dinu Lipatti”, secţia Pian-Chitară, copie fi delă a surorii lui, cochetând cu literatura și teatrul, dar și îndrăgostit de sport și break-dance).
C.S.
