Așa cum am mai scris, Dan Rotaru nu mai are nevoie de prezentare. Iubitorii de poezie îl cunosc și îl admiră necondiționat, creațiile sale, pline de sensibilitate și trăire poetică sunt binecunoscute. Poet al dragostei, Dan Rotaru a încărunțit numai în viața reală, pentru că, în poezie, este mai tânăr ca niciodată. Declarat senior al literaturii române, poetul argeșean (importat, acum multe decenii, de la vecinii din Olt) a renăscut precum o pasăre phoenix.
Premii: Premiul literar Argeș (1970), pentru Teama de final; Premiul Convorbiri literare(1971), Festivalul Național Mihai Eminescu, Iași, pentru volumul Plânsul oglinzilor; Premiul Uniunii Scriitorilor, Asociația Scriitorilor Craiova, pentru volumul Sunetul visării (1978), Premiul SLAST pentru poezie (1983), pentru volumul “Să-mi fii duminică în orice zi” (Tratat de iubire).
Dan Rotaru a scris și tipărit, în ultimii doi ani, numeroase volume de versuri. Printre acestea, se remarcă, de exemplu, ”Vâltori de liliac”, cuprinzând peste 400 de poeme și care, datorită mărimii, i-a determinat pe responsabilii editurii Tipo Moldova, din Iași, să schimbe formatul colecției ”Poezie Contemporană”.
Dan Rotaru (26 decembrie 2019): ”NIHIL SINE DEO! Pentru prima dată în viață – sper să nu fie și ultima! -, fac un bilanț al anului care se încheie peste câteva zile, și constat că Dumnezeu m-a iubit mai mult ca niciodată!
Cinci cărți apărute, însumând 758 de sonete, în diverse edituri, una, „Supliciul de a Fi”, în care am adunat eseurile publicate săptămână de săptămână în „Săgetătorul” cotidianul Argeșul, n.r.), la rubrica „Viața bate Poezia”, care va apărea în ianuarie, anul viitor, alta, de sonete, aproape terminată de scris, iată ce înseamnă să mă iubească Dumnezeu, „care-mi dictează zilnic sonetele”! ÎI mulțumesc Lui, îi mulțumesc celei care se va regăsi în aceste cărți, vă mulțumesc Dumneavoastră, celor care mă citiți, și vă încredințez că tot ce simt și voi scrie mai încolo, ca o concluzie, este purul Adevăr: NIHIL SINE DEO!”
Sonetul ultimei secunde de iubire
Aceiași îngeri ce spre tine curg
mereu, de seara până dimineața,
se-ntorc, chiar dacă îi încurcă ceața,
la mine, de cu zori până-n amurg.
Dar drumul de la tine pân-la cer
e mult mai scurt ca de la cer la tine,
pe care-l bat, și mi-e atât de bine,
că-mi dă în clocot inima, de ger.
Pe suflet, am vechi urme de obidă,
și inima, în piept, ca-ntr-o firidă,
păstăi de timp din vremea ce-a rămas,
ascunde, precum limbile-unui ceas
ce poate și secunda s-o dividă,
ca-n ea să facem ultimul popas…
