Personajul de mai jos îl întâlnim deseori în istoria noastră modernă și contemporană. El îsi clamează cu orice prilej atașamentul față de autorități și, cu același tupeu, își cere drepturile care consideră că i se cuvin. Este o dovadă vie a unei expresii din popor cu mult tâlc: „Prostul nu e prost destul dacă nu e și fudul” Relatarea sa este expusă sub forma oficială, care se folosea la vremea când comuniștii se găseau într-o amplă ofensivă pe toate fronturile pentru impunerea noului regim. Am păstrat forma originală a textului, pentru a nu știrbi cu nimic umorul care l-ar face invidios chiar și pe marele Caragiale.
„Tovarăşe ministru,
”Subsemnatul Popescu Ion, născut în comuna Argeşel, raionul Curtea de Argeş, în anul 1932, luna mai, ziua 1. Tatăl meu, Popescu Grigore domiciliat în această comună este de origine ţăran sărac cu un ha de pământ, mama mea este decedată din anul 1948. Eu, subsemnatul sunt înscris în organizaţia U.T.M. din anul 1948 până în prezent. În anul 1950 am absolvit Liceul Comercial din Câmpulung Muscel. Din 1950 până în 1952 am fost salariat în Curtea de Argeş, iar din 1953 şi până în prezent (8 noiembrie 1953) sunt salariat la Sfatul Popular al Regiunii Piteşti, Secţiunea Comercială cu funcţia de revizor contabil. În anul 1953, luna mai m-am căsătorit cu Tov. Popescu Ana, actualmente soră medicală la Spitalul Militar Regional Piteşti.
Subsemnatul, mutându-mă cu serviciul în Piteşti am căutat ca să aduc şi pe soţia mea, Popescu Ana, găsindu-i serviciu la Spitalul Militar Piteşti, am socotit că întrucât în cadrul Forţelor Armate ale R.P.R. unde este o disciplină de fier, nu ca în trecut, prin aceasta să contribuie şi ea la construirea socialismului în ţara noastră. Odată adusă în Piteşti cu serviciul la Spitalul Militar Regional, am văzut că situaţia noastră familială se schimbă. De câte ori venea acasă, aceasta venind la ore foarte târzii, restul petrecându-l la Spitalul Militar, unde spunea că se simte foarte bine între ofiţeri. Eu crezând că acuma făcând serviciul în rândul Forţelor Armate aveam să trăim şi noi un trai mai fericit, ţinând seama de educaţia care se dă acolo şi de avantajele avute. De câte ori sosea acasă începea să se certe cu mine spunându-mi anumite reproşuri şi că i-am făcut un bine că am adus-o la Spitalul Militar, unde are un salariu mai bun şi masa asigurată şi „dacă faci pe nebunul cu mine te las şi mă căsătoresc cu un ofiţer”.
Într-o zi mi-a spus că a vorbit cu Tov. Cdt. al Spitalului şi îi dă o cameră în unitate unde să locuiască căci Tov. Cdt. ţine să se despartă de civili şi acum să se căsătorească cu un ofiţer. Eu de la început am crezut că toate acestea sunt copilării ştiind că comandanţii unităţilor militare nu fac asemenea lucruri. Pe data de 18 octombrie 1953, subsemnatul plecând din localitate într-o misiune secretă, tovarăşa Ana s-a dus repede la Tov. Cdt. al Spitalului şi i-a spus că „mi-a plecat soţul de acasă şi ar fi bine şi momentul de a lua toate lucrurile de acasă” şi cu această ocazie să mă lase să se poată căsători cu un ofiţer. Tov. Cdt. la aceste spuse i-a pus imediat la dispoziţie o cameră la Policlinica Militară unde tov. Ana să poată duce lucrurile şi să locuiască. Pe deasupra, Tov. Cdt. i-a mai pus la dispoziţie şi două căruţe militare şi ostaşi necesari de a putea căra lucrurile mai repede.
Această operaţiune s-a executat pe data de 19 octombrie 1953. Pe data de 20 octombrie, când am sosit în localitate şi m-am dus acasă găsesc camerele complet goale şi scândurile zgâriate de cizmele ostaşilor şi pline de noroi. Menţionez că în camere nu a rămas nimic nici din lucrurile mele fiind nevoit de a dormi pe scândura goală şi fără foc pentru că a luat şi toate lemnele. Ducându-mă la Spitalul Militar şi întrebând pe Tov. Ana pe care am chemat-o, am întrebat-o de ce a făcut aceasta? Ea mi-a răspuns ca să scape de mine, că prin aceasta trebuie să bag eu divorţ şi să o las. Eu i-am răspuns că asta vedem noi, dar ce fac fără lucruri? Ea mi-a răspuns că ce crezi că te poţi apropia de ele că este unitate militară şi spune la soldaţi ca să nu-mi dea voie să intru să le iau. În acel moment a apărut Tov. Lt. Maj. Locţiitorul Politic şi spunându-i despre ce este vorba, mi-a răspuns că lasă că aranjăm noi şi a plecat. Ducându-mă în alte rânduri a pus în vedere la paza de la poartă că dacă sunt eu să nu mi se spună nimic şi să nu mă lase să vorbesc cu nimeni. Dacă încercam să dau telefon şi spuneam că sunt eu punea soldaţii ca să-mi răspundă: băi tovarăşe lasă-ne în pace şi închidea telefonul.
La adresele făcute către Tov. Comandant, Bir. Politic şi Bir. Cadre nu am primit nici un răspuns, deci toţi sunt de partea Tov. Ana ca să locuiască la Policlinica Militară Regională cu ofiţerii având toate la dispoziţie pentru că le luase de la casa unde am locuit împreună. Faţă de toate acestea vă rugăm a lua urgente măsuri şi de a ancheta această situaţie, ştiind că Armata R.P.R. nu este locul de a se ascunde lucruri străine în unitate, de a ajuta să se despartă familii căsătorite legitim, prin aceasta lovind în clasa muncitoare şi în dezvoltarea socialismului în ţara noastră.
Totodată vă rugăm de a lua măsuri contra atitudinii faţă de această situaţie, a Comandanţilor şi Ofiţerilor de la Spitalul Militar Piteşti, având o atitudine nejustă şi înlesnind aceste lucruri ştiind că Tov. Ana este căsătorită de a nu lăsa-o la dispoziţia ofiţerilor noaptea, unde locuieşte la Policlinica Militară Reg. Piteşti. Vă rugăm a analiza această situaţie cât de urgent pentru că subsemnatul având o muncă de mare răspundere în Conducerea locală şi dormind pe jos fără foc şi pături s-ar putea să mă îmbolnăvesc şi a nu mai fi de folos Patriei pentru a ajuta la construirea socialismului în ţara noastră şi de a demasca elementele care caută să saboteze regimul nostru de democraţie populară.
La lupta activă pentru pace!
/ss/ I. Popescu”
P.S. Dintr-un document ulterior rezultă că cei doi s-au împăcat şi locuiau din nou împreună.
Prof. dr. Cornel Carp
