Cristina Stancu.
Pentru Bobotează şi Sfântul Ion, bisericile şi-au făcut temeinic temele. Au umplut dozatoarele cu apă sfinţită şi i-au lăsat pe credincioşi să se îmbulzească întru umplerea pet-urilor cu infuzia de busuioc care să le scoată dracii din suflete şi case. Nu mă îndoiesc nicicum că printre consumatorii de aghiazmă buluciţi în grămezile din faţa bisericilor se află de fiecare dată si oameni smeriţi, măcinaţi de boli şi de necazuri, care-şi pun speranţa în cele sfinte; însă
mie, la cozile încolăcite în jurul lăcaşelor de cult, mi-a fost dat s-aud, an de an, orice altceva decât un gând creştin. De la bârfe cotidiene despre cine pentru cine şi-a lăsat nevasta, la filosofări accidental înţelepte despre cum dă ţara înapoi sau cum nu creşte cozonacul. E drept că smerenia apărea şi ea, dar doar într-un final, în faţa butoiului cu robinet, la umplerea recipientelor cu râvnita combinație de apă, frunzuliţe şi incantaţii. Aproape liniştitor, căci după credinţă şi noroc, miraculosul amestec le va închide gura (cât să înghită licoarea sfinţită) distinselor ţaţe răutăcioase omniprezente la defilările de Bobotează. Desigur, tot lor le va rări vizitele la medic, le va spori belşugul din apartamente ori le va aduce tihnă la savurarea telenovelelor. Anul ăsta am ratat din start pitoreştile dialoguri înfiripate la cozile de Bobotează şi nici pe cele de azi nu le voi putea savura, cu riscul asumat de a scăpa bârfele ce m-ar fi luminat cu privire la incinerarea lui Sergiu Nicolaescu ori descifrarea “ELF”- ului de pe coroana depusă de soţia cineastului.
