Ostili monarhiei, restaurate în Franța de ,,Sfânta Alianță”, dintre imperiile prusac, țarist și habsburgic, care, în 1815, a adus pe tron dinastia Bourbonilor, frații Antoine și Barthelemy Bacheville, ca de altfel mulți alți republicani, au devenit repede indezirabili noului regim. Aceștia, în 1816, au fost condamnați la exil de o curte departamentală, după ce li s-a reținut că fuseseră ofițeri ai lui Napoleon Bonaparte, participanți la toate campaniile acestuia, ca foști căpitani de gardă și cavaleri ai legiunii de onoare, iar după exilul împăratului pe insula Elba, continuaseră să întreprindă acțiuni subversive.
Așa începea una dintre cele mai neobișnuite călătorii, ale unor oameni lipsiți de orice mijloace de existență, nevoiți să se pună în slujba unor prinți germani și pani polonezi, până să ajungă printre boierii moldoveni și valahi. Memoriile celor doi frați francezi sunt scrise cu vădită sensibilitate, fiind redate fapte și locuri din peregrinările lor, care, nu de puține ori, le-au adus și deziluzii.
Să-și câștige pâinea, în diferite anturaje, dăduseră lecții de limba franceză, de scrimă sau de instrucție militară, până să ajungă la granița bucovineană a Moldovei, lipsiți de alimente, cu totul neajutorați, după ce, într-o caleașcă trasă de cai istoviți, străbătuseră un drum de codri, desfundat.
Grănicerii austrieci îi supun unor verificări amănunțite și, până la urmă, le dă încuviințarea să treacă, însă, nu departe de locul unde depășiseră hotarul, aud voci și intră în panică, teama împingându-i să pună mâinile pe pistoale, somând să întrebe cine este? Mare le-a fost mirarea, când într-o franceză perfectă, cineva le-a răspuns: ,,Un prieten al francezilor, venit în sprijinul vostru!”
Era un boier moldovean, vorbitor bun de franceză, care auzise de ei și, de cum i-a văzut, a poruncit să le fie schimbați caii, cu unii odihniți, împreună pornind spre conacul lui, aflat la mică distanță de drum.
În memoriile lor, frații Bacheville scriu că ,, Nobilul moldovean, care venise cu atâta generozitate în sprijinul nostru și care ne găzdui cu atâta bunătate, ne conduse la Iași, capitala Moldovei, unde sosirăm la 22 iunie 1817. Neștiind cui să ne adresăm, am tras la primul han ieșit în cale, așteptând ca norocul să ne iasă în cale, pentru căpătat informații, de ajutor călătoriei noastre”
Cei doi frați sperau să găsească angajamente de instructori militari, dar, dezamăgirea le-a fost mare, când au aflat că țările române nu aveau armate, domnitorii fanarioți desființându-le, încă de la începutul urcării lor pe tronuri.
Hotărăsc să ia drumul Stambulului pentru înrolare în armata turcească, numai că se despart greu de ospitalitatea moldovenească, timp în care li se cristalizează din ce în ce mai mult în minte, proiectul scrierii unei cărți despre țările române.
Încep cu Moldova, prezentată ca fiind țara dintre munții Carpați și Marea Neagră, enclavă între Rusia și țările imperiului Habsburgic, țară ortodoxă cu mitropolit și numeros cler, care posedă bunuri de mare valoare, cu ,,un număr considerabil de mânăstiri bogate”. ,,Boierii care alcătuiesc nobilimea, formează pătura cea mai puternică a țării; ei posedă două treimi din pământuri, pe care le dau în dijmă țăranilor, de când aceștia nu mai sunt legați prin șerbie”. Mai scriu că nevestele boierilor din Iași se făceau cunoscute prin ,,rafinament excesiv la îmbrăcăminte”, luxul lor, fiind asigurat de cașmirurile de India, cărora li se adăugau mătăsurile de Lyon.
Frații Bacheville descriu Moldova ca ,,extrem de fertilă căci furnizează vin rușilor, animale austriecilor, grâu, sare, piei, miere, lemn turcilor și grecilor”, după care adaugă: ,,Astfel, cu toată dezordinea unei administrații condamnabile, această țară este încă una din cele mai bogate din Europa. Iași, care este capitala, are aproximativ patruzeci de mii locuitori, un mare număr de biserici remarcabile, multe case din piatră, construite în stil italian, dar și un număr considerabil de bordeie. Drumurile, pavate cu lungi traverse de stejar, sunt improprii iarna, dar boierii nu merg decât în caleașcă”.
Consulul francez la Iași, avizat de sosirea celor doi fugari, a cerut domnitorului Scarlat Calimachi să se pronunțe în legătură cu încuviințarea șederii acestora în Moldova, vodă fiind nevoit să se adreseze Înaltei Porți.
După patru luni de ședere în Iași, frații Bacheville primesc ordin să se prezinte la curtea domnească. Așteptați de prințul Gallimachi (după cum scriu, Calimachi de fapt), alteța sa, așezată pe un tron, înconjurat de oamenii Divanului, le comunică scrisoarea marelui vizir, care consemna: ,,Dacă e vorba de elemente răufăcătoare, să plece; dacă sunt oameni cinstiți, indiferent care sunt opiniile lor politice, dați-le azil”, și Calimachi, le spune că: ,,Neavând nici un reproș să vă fac, sunteți liberi să locuiți în această parte a Moldovei, atât timp cât veți dori”.
Ajutați să muncească în diferite slujbe, pe care le mai făcuseră prinților germani și panilor polonezi, frații Bacheville rămân vreme mai lungă în Moldova. ,,Căutarăm să ne găsim ocupații, așteptând noutăți din biata noastră țară, Franța, de care nu mai auzisem vorbindu-se, deși boierii știau aproape toți limba franceză. Fratele meu Antoine, a cărui educație fusese mai aleasă decât a mea, preda matematica, în timp ce eu dădeam lecții în mânuitul armelor”, consemnează Barthelemy.
Erau, de fapt, angajați ca perceptori de copii ai unor boieri.
În însemnările fraților Bacheville, își găsește loc și descrierea unei cine boierești, de care sunt uimiți: ,,O duzină de boieri, cu bărbi lungi, cu capul acoperit de o grea căciulă de astrahan și corpul înveșmântat într-o haină de mătase strânsă cu un brâu larg de cașmir, se așezară la masă, fiecare cu slujitorul în spatele său”.
Auzind de revolta din America de Sud, la o vreme, francezii, se hotărăsc totuși să părăsească Moldova, cu destinația Istanbul, de acolo, Barthelemy, gândind să se îmbarce pentru înrolare în armata lui Simon Bolivar. Până la urmă, n-au plecat împreună, Antoine rămânând la Iași, încă o vreme.
Barthelemy s-a despărțit greu de cunoștințele lui moldovene: ,,În timp ce asistam la un dejun, unde nimeni nu voia să mănânce, fratele meu îmi transportă bagajele în caleașca ce se găsea la poartă și veni să-mi spună că poruncise vizitiului să meargă și să ne aștepte la o oarecare distanță de oraș, pe drumul spre București. Plecarăm îndată după acesta: fratele meu îmi dădu brațul și prietenii ne însoțiră. Era ca la o adevărată înmormântare; aveam inima atât de strânsă că nu puteam spune un cuvânt.
Ajunși la colina unde ne aștepta caleașca, grăbii despărțirea. Adio, bunii mei prieteni, le spusei generoșilor moldoveni, care mă conduseseră, nu voi uita niciodată bunătatea ce mi-ați arătat-o; păstrați prietenia voastră pentru fratele meu”.
Cu dezamăgirea despărțirii de fratele său încă nestinsă, și trecerea printr-un accident, după patru zile de la plecarea din Iași, Berthelemy, bolnav, ajunge la București, luat în primire de ,,un brav ofițer valah, care mi-a pus la dispoziție medicul său, să mă îngrijească și grație medicației și robusteței mele mă restabilii la capătul a opt zile. Bravul meu protector, căruia îi fusesem recomandat din partea hatmanului, ginere al domnului Moldovei, mă prezentă, câteva zile mai târziu, fiului prințului Valahiei, care mă primi cu extremă bunăvoință. Alteța sa insistă să rămân la București, asigurându-mă că nu-mi va lipsi nimic. Văzându-mă decis să urmez irevocabil calea pe care mi-o alesesem, îmi dărui obiecte ce valorau peste douăzeci și cinci ludovici și dădu ordin să fiu lăsat a-mi continua călătoria.
Rămăsei câteva zile în plus, pentru a vizita orașul și împrejurimile; obiceiurile și moravurile valahilor se apropie în așa măsură cu ale moldovenilor, încât mă tem a nu mă repeta vorbind despre ele. Același mod de guvern, aceeași nobilime, același cler; obligațiile, impozitele, nedreptățile sunt aceleași”.
Barthelemy Bacheville împarte locuitorii Țării Românești în ,,nobilime, cler și starea a treia, ultima situată la o distanță destul de mare în raport cu celelalte două. În același timp, există încă o clasă, situată și mai jos, dar e atât de umilită și disprețuită, încât nici nu e inclusă în recensământul populației principatului”.
Din Țara Românească, Barthelemy, la 18 mai 1818, a plecat spre Stambul, într-o călătorie presărată cu multe greutăți, dar și oportunități de cunoaștere a altor locuri, în urma cărora a consemnat riguros obiceiurile, modul de viață și organizarea teritorială a acestora.
Istoricul Titu Georgescu scrie că memorialistica fraților Bacheville este cuprinsă ,,într-una dintre cele mai originale lucrări, apărută în primul sfert al veacului al XIX-lea, reprezentând , pentru perioada anilor 1815, un tablou sugestiv al țărilor din centrul și sud-estul Europei”, surprins într-o manieră întâlnită mai rar, în lucrările de acest gen.
Tipărite destul de repede, după câțiva ani de la scrierea plină de sensibilitate și pătrundere psihică, memoriile lor sunt descrierile unor călători, care voiajau nu de plăcere, sau documentare. Voiajau osândiți la surghiunul, în care, printre altele, cunoscuseră generozitatea și ospitalitatea moldovenilor și valahilor, descrisă de altfel cu multă recunoștință.
Articol realizat de VICTOR PANDURU
