În prima zi a lui 2025, la Curtea de Argeș, s-a stins din viață Aurelia Sorescu, nora baciului Ticu Sorescu – ucis în noaptea de 18 spre 19 iulie 1959 la Jilava, alături de partizanii din gruparea Arnăuțoiu, pentru ajutorul dat eroilor anticomuniști. De asemenea, Aurelia Sorescu a fost soția lui Gheorghe Ticu, fost deținut politic, care a executat 7 ani de temniță grea, stins din viață în toamna lui 2011. Vestea trecerii la Domnul a doamnei Sorescu, la venerabila vârstă de 92 de ani, nu a fost mediatizată decât în cercuri restrânse.
Pentru cei care au cunoscut-o, Aurelia Sorescu rămâne o figură de jertfă. Și-a crescut cu greu copila care, la vremea arestării tatălui și bunicilor, avea numai patru anișori. Menționăm aici că și Maria Ticu Sorescu, soacra Aureliei Sorescu, a fost condamnată la 3 ani de închisoare și confiscarea averii.
,,Aflu că doamna Aurelia Sorescu (92 ani) a plecat în Împărăția lui Dumnezeu. S-a stins la un spital din Curtea de Argeș. Înmormântarea va avea loc la Biserica parohiei Poienărei. Veșnica ei pomenire!
Pe doamna Aurelia am avut onoarea să o intervievez în vara lui 2023. O poveste a durerii. Dânsa a fost nora baciului Ticu Sorescu (cel care i-a urmat pe partizanii din gruparea Arnăuțoiu în fața plutonului de execuție) și a fost soția lui Gheorghe Ticu, deținut politic pentru amar de ani (decedat la 19 octombrie 2011). Cuplul a fost cununat de preotul martir Ioan Constantinescu (și el avea să moară la zid, alături de partizanii musceleni), iar nașă de cununie a fost Iuliana, fiica părintelui, care urma să fie condamnată la 12 ani de închisoare și muncă silnică, născând în spatele gratiilor. Doamna Aurelia a făcut sacrificii uriașe pentru a-și crește fetița care avea numai 4 ani în momentul arestării tatălui și bunicilor.
Veșnica lor pomenire!”, a scris jurnalistul Răzvan Gheorghe, pe pagina sa de socializare.
În singurul interviu acordat presei, Aurelia Sorescu povestea cum și-a așteptat bărbatul care fusese închis la Pitești și la Jilava:
”Să-ți zic cum a fost. În ianuarie 1963, cam așa, prin a doua parte a lunii, nu mai rețin exact ziua, m-am trezit că m-au chemat la Sfatul Popular. Cei de la Securitate sau de la Miliție dăduseră telefon acolo ca să fiu anunțată că bărbată-meu fusese eliberat. Mi-au zis să stau acasă că venea. Doamne, Doamne… ce bucurie pe mine… Când am auzit, n-am mai avut răbdare, am trecut dealul pe aici pe jos și m-am dus până la Galeșu, de unde am luat rata și am ajuns la Mușătești, la răspântie, unde o apucă drumul spre Domnești. Acolo l-am așteptat, la răscrucea aia, știind că nu avea cum să vină prin altă parte. Mi-am zis că de nu-l văd eu, m-o vedea el.
Am așteptat ce-am așteptat și până la urmă s-a apropiat un bărbat care abia de-și târa picioarele. Gheorghe era, dar nu-l mai recunoșteai de slab… Avea bocancii rupți, prăpădiți de-i ieșeau degetele prin spărturi. Hainele ajunseseră cârpe, zdrențe ce atârnau. Era amărât ca vai de soarta lui. Era grav bolnav. Zicea pe drum, cu vocea pierită:
– Aurico, eu n-am nici cu ce mă încălța…
Când am ajuns acasă a văzut că îi pregătisem bocanci și haine noi. Parcă nici nu-i venea a crede, așa se uita la ele… cu niște ochi mari, mari… Le pregătisem de ceva timp, că tot mă gândeam că o veni. Ca să ne descurcăm eu cu fetița, am muncit din greu pe la unii, pe la alții… luam casele la rând și lucram cât era ziulica de lungă. Așa am strâns bani pentru hainele alea, așa am avut ce pune pe masă. Tare greu era, tare umilitor… Măi mamă, tinerețea mea a fost plină de lacrimi amare…”, povestea Aurelia Sorescu, în urmă cu doi ani, pentru publicația ”Podul” a lui Răzvan Gheorghe.
