La începutul secolului al XIX-lea, proprietarii castelului de la Ruginoasa erau Sturzeștii. Când bătrânul Săndulache a trecut la cele veșnice, castelul a revenit fiului său, Costache, poreclit ,,Bețivul”, om ,,josnic și arogant”, după cum scrie cronica, și care, profitând că era văr cu domnitorul Mihail Sturdza, abuza de legăturile cu acesta și nu făcea niciun efort pentru sporirea averii.
După Sturzești, pe lespezile castelului aveau să-și poarte pașii Dumitru Ghica-Comănești, din neamul Ghiculeștilor, boierul apreciat, pe atunci, ca fiind unul dintre cei mai bogați din Moldova, tatăl frumoasei Maria (Marghiolița), considerată de contemporani ca fiind de o frumusețe ,,strălucită”, despre ea, Gheorghe Sion scriind că ,,toate grațiile din mitologie îi făcuseră parte din darurile lor.
Totul, figură, talie, spirit, erau în perfecțiune la dânsa, se putea zice că reprezintă idealul frumuseții perfecte”. Sion o compara cu Ileana Cosânzeana, cu Elena lui Menelau și cu Afrodita. De o așa frumusețe, nu avea cum să nu se îndrăgostească un poet, și el s-a găsit, în persoana lui Alexandru Beldiman, numai că, ispititoarea, îl părăsește, în 1824, și se orientează spre beizadeaua Nicolae Sturdza, fiul domnitorului Ioniță Sandu Sturdza, care, conform uzanțelor, era ostatec la Stambul, garanție că tatăl său rămânea loial turcilor. În asemenea împrejurări, Maria călătorește acolo și se stabilește în Pera, cartierul Istanbulului rezervat europenilor, unde atașați și ambasadori, de toate națiile, rămân uimiți de frumoasa moldoveancă. Pentru ajungerea la favorurile și prietenia ei, provoacă dispute și, nu de puține ori, au loc dueluri. Însuși sultanul Mahmud al II-lea, când a văzut-o la o paradă, rămas uimit de frumusețea ei, a invitat-o la palat să-i viziteze haremul.
Căsătoria dintre beizadeaua Nicolae Sturdza și Maria Ghica-Comănești s-a oficiat la Istanbul, mirii fiind binecuvântați de însuși patriarhul ortodox Chrisantos, mireasa devenind cucoana Marghiolița Sturdza. La scurt timp, însă, izbucnește un nou război ruso-turc și, ivindu-se posibilitatea să facă închisoare, asemenea tuturor străinilor bănuiți de prietenie cu dușmanii Imperiului Otoman, Marghiolița se urcă pe un vapor să revină în Moldova.
După ce războiul ruso-turc se încheie prin Pacea de la Adrianopol, din 1829, căzută în mrejele generalului Muhanov, Marghiolița pleacă cu el în Rusia, numai că, la Sculeni, se ceartă, îl pălmuie și se întoarce la Iași, pe motiv că mijloacele de călătorie nu erau comode.
După ceva timp, fără să țină cont că logofătul Costache Sturdza se apropia de 60 ani, mai fusese însurat și avea patru copii, după ce-i declarase că o iubește ,,la nebunie”, se recăsătorește cu el, acesta fiind nimeni altul decât stăpânul castelului de la Ruginoasa, om bogat, cu imensă avere.
Unul din donjuanii Iașului la acea vreme, Nicolae Roznovanu, fiul lui Gheorghe Roznovanu, deși era văr primar cu primul ei soț, beizadea Nicolae Sturdza (care, între timp, în 1832, murise de nebunie), a început să-i facă curte asiduă coanei Marghiolița, după ce și-a dat seama că nici vorbă să iubească un om în vârstă.
Disperat să scape de curtezanul soției sale, logofătul Costache Sturza pleacă împreună cu ea într-o călătorie prin Rusia, dar, curând, își dă seama că erau urmăriți îndeaproape de Nicolae Roznoveanu, care închiria apartamente în aceleași hoteluri unde poposeau ei. Tot fugind de el, într-o călătorie care nu se mai sfârșea, logofătul ajunge ruinat, nevoit să se întoarcă în țară, unde domnitorul Mihalache Sturza îl ajută să-și refacă averea, oferindu-i postul de ministru al afacerilor ,,dinlăuntru” (de interne).
Pentru că Nicolae Roznoveanu își continua vizitele la coana Marghiolița și relația dintre ei devenise ceva picant, în dulcele târg al Ieșilor, să curme bârfele, amândoi pun la cale un plan, prin care Costache Sturdza să accepte divorțul. Știind că logofătul nu poate s-o urmeze, coana Margheolița îi cere învoirea să se retragă un timp la castelul Ruginoasa, unul cu mulți țărani pe moșie, păzit de zece arnăuți și 50 plăieși. Costache Sturdza acceptă, cu condiția să fie însoțită de fiul său, Săndulache.
La mai puțin de o săptămână, însă, Nicolae Roznoveanu, sub pretextul unei vizite, dejoacă strategia de pază a castelului și, cu oamenii înarmați, adunați de pe moșiile sale, mai întâi sparge cu topoarele porțile castelului, după care ,,fraternizează” cu arnăuții castelului, trădători cumpărați. Rămas singur, Săndulache a ținut piept atacatorilor, până când unul dintre arnăuții lui Roznoveanu l-a înjunghiat în inimă. În camera ei, după ce a făcut pe leșinata, coana s-a lăsat răpită, dusă la castelul curtezanului de la Stânca-Iași.
Aflând drama întâmplată, Costache Sturza a plâns mai mult răpirea Marghioliței decât moartea fiului, la a cărui înmormântare nici n-a fost, și-a cerut domnitorului să i se facă dreptate. Vodă Mihalache Sturdza a poruncit ca, degrabă, o sută de lăncieri din garda sa să meargă la Stânca, unde Nicolae Roznoveanu se refugiase la moșie, să-l ducă la Ruginoasa pentru reconstituirea crimei, iar cucoana să fie predată soțului. Însă, zidurile castelului de la Stânca erau bine păzite de oameni înarmați și, cum nu s-a putut intra în el, domnitorul a poruncit înconjurarea lui, fără ca nimeni să poată pătrunde înăuntru. Până la urmă, apărătorii castelului Stânca, înfometați, au început să fugă unul câte unul, și Nicolae Roznoveanu i-a spus amantei că trebuie să se predea. Însă Marghiolița, speriată că el ar putea ajunge închis pentru multă vreme, l-a sfătuit s-o lase să se întoarcă la Costache Sturdza, știind slăbiciunea acestuia pentru ea, și care, de cum a văzut-o din nou aproape, ,,a înnebunit de bucurie” și a cerut domnitorului să înceteze asediul, odată cu oprirea anchetei. Mihalache Sturdza a rămas uimit să vadă că vărul său lăsa nepedepsită o crimă care curmase viața unui fiu de al său, pentru o nevastă adulteră.
Bucuria ,,victoriosului” soț a durat doar până Marghiolița și Roznoveanu au părăsit Iașul, fugind în Bucovina, însoțiți de 16 oameni bine înarmați, în urma lor rămânând un Costache Sturdza, care, așa cum scrie cronica, ,,plângea, zbiera, se bocea, tăvălindu-se pe jos precum copiii”.
La Cernăuți, cu toate că Marghiolița nu era divorțată, pe 10 noiembrie 1842, fugarii se cunună după ,,ritul ortodox”. La auzul grozăviei, mitropolitul Veniamin Costache face cunoscut la toți că nu este creștinească cununia, fiind ,,în afară de lege și împotriva canoanelor” și, cu aprobarea patriarhiei, pune pe fugari sub ,,sobornicească osândă atât pentru a lor deșteptare, cât și spre pilda altora”, excluși din comunitatea ortodoxă, niciun cleric neavând încuviințare să-i ,,introducă în biserică”, ,,să-i stropească cu agheazmă, să le dea anafură sau să-i primească la masă”.
Speriați de situație Nicolae Roznoveanu cu Marghiolița ajung la Constantinopol, în încercarea de a obține dezlegarea patriarhului ecumenic, însă sunt refuzați, ajungând și sub blestemul acestuia, obligați să trăiască în pribegia pe timpul căreia li se naște, ca ,,fruct al nelegiuirii și desfrânării”, fiul Nicolae.
Căzut în ,,boala copiilor”, încă, după cununia nelegiuită a fugarilor, din Bucovina, Costache Sturdza moare în urma unei congestii cerebrale și este înmormântat la castelul Ruginoasa, lângă tatăl și fiul său.
În mai 1858, moare la Viena și Nicolae Roznoveanu. Adus în țară de Marghiolița, este înmormântat la Roznov, după care ea mai trăiește încă mulți ani ,,în mare belșug”, cu multă trecere la demnitari, lumea uitându-i păcatele tinereții, cu toate că fusese sub blestemul patriarhului ecumenic de la Constantinopol. Moare în mai 1888, fără să poată uita că fiului ei, Nicolae, fusese inițiatorul mișcării antiunioniste din 3/15 aprilie 1866, de la Iași, mișcare sprijinită de ruși, condusă de mitropolitul Calinic Miclescu, pentru care i se ceruse multă vreme ,,să-și toarne cenușă pe cap și căzut la pământ, să ceară misericordia bisericii și a poporului român”.
Istoricul Nicolae Grigoraș scrie că moștenitorii lui Costache Sturdza, îngroziți de cele petrecute la castelul Ruginoasa, nu s-au mai interesat de el ,,decât în măsura încasării veniturilor de la arendași”, niciunul neîndrăznind să locuiască acolo. Neîngrijit, castelul se ruina, până când, în 1862, domnitorul Alexandru Ioan Cuza, nesuperstițios, fără să-i pese de poveștile cu strigoi și fantome care circulau prin zonă, se oferă să-l cumpere, după care, sub supravegherea doamnei Elena, castelul intră în restaurare și dotarea cu mobilier de bun gust, dar, abia în aprilie 1864, Alexandru Ioan Cuza își permite să stea câteva zile la Ruginoasa. A revenit, în august, după ce a semnat legea de împroprietărire a țăranilor și, locuitorii din satele învecinate, auzind că la castel se află cel care i-a scos din ,,robia boierescului”, au sosit în cete mari să-i mulțumească. Cât a stat la Ruginoasa, domnitorul a primit multe scrisori de felicitare din toate colțurile țării, prefectul de Bacău telegrafiindu-i că ,,locuitorii beți de bucurie nu pot crede fericirea care le-a fost adusă de noua lege”. Aproape întreaga lună septembrie 1864, domnitorul a stat la Ruginoasa, urmărind îndeaproape modul cum Mihail Kogălniceanu, la București, punea în aplicare legea rurală. Emitea instrucțiuni guvernului, aproba numiri de primari, prefecți, dar și destituiri ale celor incorecți. Tot la Ruginoasa a studiat și a dat formă definitivă proiectului de decret pentru înființarea ,,Ordinului Unirii”, pe care, însă, din cauza opoziției Porții Otomane, nu a mai putut să-l publice.
Întors în București, la muncă de mare răspundere, a mai avut posibilitatea să vină la Ruginoasa abia la mijlocul anului următor, venind de la Galați, după înmormântarea mamei sale. Era însă nervos, slăbit și grav bolnav, spre spaima doamnei Elena, care l-a sfătuit să meargă la Ems, pentru tratament în spitale nemțești, însă, de cum părăsise țara, în București, a izbucnit ,,zurbaua” zarzavagiilor și negustorilor de tutun, abia reușind să-și termine tratamentul. S-a reîntors la Ruginoasa și, după ce a studiat rapoartele cu privire la ,,zurbavă”, a poruncit să fie înlocuiți magistrații care refuzaseră să ancheteze vinovații.
Cronica scrie că la noua întoarcere în Capitală, populația Bucureștiului i-a făcut o primire excepțională, dovadă că ,,zurbava” fusese pusă la cale de un mic grup de opozanți.
La 11 februarie 1866, Alexandru Ioan Cuza este nevoit să abdice, restul zilelor petrecându-le printre străini, până la moartea din 5 iunie 1873, fără a mai vedea niciodată Ruginoasa și țara. Doar doamna Elena și cei doi fii naturali ai domnitorului, Dimitrie și Alexandru, făcuți cu Maria Obrenovici, crescuți de dânsa, au mai trecut, din când în când, pe la castel.
Vestea morții lui Alexandru Ioan Cuza s-a răspândit ca fulgerul și rămășițele sale pământești au pornit spre țară, cu trenul, până la gara Ruginoasa, unde a fost întâmpinat de mulți țărani și oficiali.
Rămasă în castel, doamna Elena s-a străduit să conserve și să țină în inima lui cultul lui vodă Cuza, dar, în septembrie 1888, a primit o grea lovitură: Costache (Dimitrie) Cuza fiul cel mic al fostului domnitor, s-a sinucis ,,din cauza atmosferei care i se făcuse, fiind permanent și insistent rugat să nu se căsătorească cu o franțuzoaică de moravuri ușoare”.
Alexandru fiul cel mare, ftizic și bolnav de inimă, intrat în politică, peste sfaturile doamnei Elena, sfătuit de o clică interesată. Se căsătorește cu Maria Moruzi, strănepoata fostului domn fanariot Constantin Moruzi, nimeni altul decât cel care, la 18 august 1778, poruncise să fie decapitat Ioniță Cuza, străbunul soțului ei. Maria Moruzi n-a acceptat să se căsătorească până ce Alexandru n-a semnat testamentul prin care, după moarte, îi lăsa ei toată moștenirea de la Alexandru Ioan Cuza, inclusiv Ruginoasa. Și, cum numai după șase luni, în timp ce tinerii însurăței se aflau într-o călătorie prin Spania, el moare în apropierea Madridului, Maria Moruzi devine stăpâna castelului de la Ruginoasa, cu doamna Elena Cuza ajunsă doar tolerată, după ce aduce în țară rămășițele pământești ale lui Alexandru, să fie înmormântate lângă ale tatălui și fratelui său.
În curând, la castel, avea să se înfiripe povestea de dragoste dintre Maria Moruzi și nimeni altul decât Ionel I. C. Brătianu, care lucra ca inginer la Pașcani.
Doamna Elena Cuza, știind prin ce viclenie Maria Moruzi ajunsese stăpâna castelului, îl părăsește, împovărată de dramele lui; castelul a ajuns, în final, proprietatea fiului celor doi amorezi.
Articol realizat deVICTOR PANDURU
