Crescut în cultul lui Horea, încă din tinerețe, Avram Iancu s-a declarat adept al libertății tuturor locuitorilor transilvăneni și, odată cu apariția frământărilor primăverii 1848, a îndemnat la acțiuni în acest sens. Așa cum a făcut-o în timpul consfătuirii de la Tg. Mureș a cancelariștilor maghiari, după ce se raliase punctelor de vedere ale revoluționarilor români exprimate în consfătuirile de la Sibiu și Blaj, la care fuseseră adoptată proclamația lui Simion Bărnuțiu împotriva unirii Transilvaniei cu Ungaria și se ceruse ca numărul deputaților din Dieta Transilvaniei să fie stabilit după numărul locuitorilor fiecărei naționalități.
La 25 martie 1848, în vederea obținerii asentimentului tuturor românilor la această hotărâre, intelectualii din Blaj au inițiat adunarea populară din 30 aprilie, despre aceasta, în ziua următoare, fiind anunțați și cancelariștii maghiari.
Imediat după sosirea emisarului de la Blaj, în locuința sa situată pe Str. Olarului din Cluj – oraș unde era avocat – Avram Iancu a chemat toți cancelariștii maghiari, în dorința de a le cere aderarea la proclamația lui Simion Bărnuțiu și participarea la adunarea preconizată, numai că guvernul transilvănean și Dieta de la Cluj au luat severe măsuri pentru împiedecarea acestei adunări. Atunci, Avram Iancu a plecat grabnic în Munții Apuseni să îndemne moții, chiar prin ,,foc și prin apă”, să vină la Blaj. A izbutit să adune câteva sute din ei și, călări, plecați de la Vidra de Sus, prin văile abrupte încă înfiorate de amintirea lui Horea, s-au îndreptat spre Blaj în ritmurile marșurilor: ,,Astăzi cu bucurie românilor veniți/ Pe Iancu în câmpie cu toți să-l însoțiți”, o adaptare a muzicii lui Rossini pe versurile lui C. Negruzzi și ,,Deșteaptă-te române” a lui Anton Pan, pe versuri de Andrei Mureșan.
Spre Blaj, marșuri asemănătoare au plecat din toată Transilvania.
Punctul culminant al zilei de 30 aprilie a fost consfătuirea fruntașilor revoluționari sosiți la Blaj. Avram Iancu, Simion Bărnuțiu, Ion Buteanu, Al. Papiu-Ilarian, au hotărât ca în ziua de 15 mai să fie convocată o mare adunare națională a românilor transilvăneni. După această hotărâre – sub îndemnul să se înroleze în lupta ,,pentru apărarea cauzei naționale”- Avram Iancu a luat legătura cu studenții și elevii tuturor școlilor din Blaj, îndemnul fiind continuat și prin alte localități, astfel că, pe 15 mai 1848, la marea adunare națională au participat nu mai puțin de 60.000 de români, alături de revoluționarii Simion Bărnuțiu, George Barițiu, Andrei Șaguna, Timotei Cipariu, August Treboniu Laurian și mulți alții.
Moțiunea redactată de Avram Iancu, împreună cu aceștia, citită de A.T. Laurian, a fost primită cu mare entuziasm. Prin moțiune se cerea recunoașterea independenței și egalității politice a națiunii române, cea mai numeroasă, față de celelalte națiuni conlocuitoare, dreptul la folosirea limbii materne, desființarea iobăgiei și adoptarea unei noi constituții transilvănene, pe principiile dreptății, libertății, egalității și frăției, moțiunea menționând că ,,națiunile conlocuitoare să nu ia în dezbatere cauza unirii Transilvaniei cu Ungaria, până când națiunea română nu va fi națiune constituită și organizată cu vot deliberativ și decisiv în Cameră legislativă”.
Locul în care s-a ținut adunarea, s-a hotărât să fie denumit ,,Câmpia Libertății” și, emoționat, Avram Iancu, să inspire curajoasă încredere, s-a adresat mulțimii adunate: ,,Români, uitați-vă pe câmp, suntem mulți precum cucuruzii brazilor; suntem mulți și tari și Dumnezeu e cu noi”.
Împăratul Ferdinand I și Dieta de la Cluj, în care nu era niciun român, n-au ținut cont de doleanțele românilor și, la 29 mai 1848, în dietă s-a votat unirea Transilvaniei cu Ungaria, în același timp cu dezlănțuirea unei prigoane aprige, împotriva participanților la adunarea de la Blaj. Au fost arestați mulți și chiar executați, așa cum a fost cazul celor din Mihalț, omorâți sângeros, românii fiind ținuți în umilință, pe mai departe.
În fața unei asemenea stări de fapt, Avram Iancu a cerut Comitetului Național Român, întrunit la Sibiu, să ordone ridicarea și înarmarea maselor și, în zilele de 14-28 septembrie 1848 s-a ținut o nouă adunare. La aceasta, Avram Iancu a venit însoțit de 6000 de moți înarmați și, cu talentul lui de orator, a înflăcărat asistența, spunând vehement, că: ,,Pretențiile noastre sunt sfinte, pe cât de sfântă e dreptatea. Noi suntem gata a le apăra cu orice preț”.
Presat de adunare, guvernul Transilvaniei s-a văzut nevoit să elibereze din temnițe fruntașii arestați, care, apăruți la adunare, au fost aclamați cu mult entuziasm, un istoric al vremii scriind că: ,,Nu sunt cuvinte a spune bucuria cu care au fost primiți de popor”.
La adunare s-a votat o nouă moțiune prin care se cerea ,,încetarea sistemei teroriste a roboatelor” și se preciza că ,,poporul român… nu vrea să recunoască unirea Transilvaniei cu Ungaria, în contra căreia a protestat mai înainte și n-a luat parte în Dietă la dezbaterea acestei chestiuni”.
Marea înfăptuire a acestei adunări a fost aceea că, împreună cu cei din comandamentul austriac, Simion Bărnuțiu, noul președinte al comitetului român, a reușit adoptarea noii organizării administrativ-militare a Transilvaniei în 15 prefecturi cu legiuni militare, având efective de câte 195.000 de oameni, în unele din acestea, precum Făgăraș, Hațeg, Zarand, Alba-Iulia, Blaj, Cetatea de Baltă, prin vot obștesc, fiind instalate și administrații românești, cu limbă oficială, limba română.
În Munții Apuseni, Avram Iancu și-a asumat organizarea legiunii ,,Auraria Gemina”, sub drapelul căreia a adunat moții, însă, la începutul lunii decembrie 1848, trupele guvernului revoluționar maghiar, sub comanda generalului Iosif Bem, pătrund în Transilvania, resping forțele austriece și ocupă, pe rând, orașele Cluj, Dej, Bistrița, Sighișoara, Brașov, Sibiu, la 11 martie 1849, austriecii fiind nevoiți să se retragă peste Carpați, la Călimănești, în vreme ce împotriva românilor începeau represaliile.
Cum doar Munții Apuseni rămăseseră neocupați de trupe, Avram Iancu s-a retras printre moți și, până la sfârșitul lunii aprilie 1849, a adunat o armată de 12.000 oameni, alături de tribunii din subordinea sa – Axente Sever, Simion Balint, Ion Buteanu, Nicolae Corcheș, Mihai Andreica, Vasile Fodor și Clement Aiudeanu.
Pentru a străpunge rezistența din Munții Apuseni, la începutul lunii mai, generalul Iosif Bem a ordonat atacul pe linia Abrud-Brad, cu intenția de a ajunge la Câmpeni, unde Avram Iancu își instalase Statul major. Efectiv, la comanda trupelor revoluționare maghiare ajunsese maiorul Emeric Hatvany, unul dintre cei mai devotați adepți ai lui Kossuth, conducătorul revoluționarilor unguri. În același timp cu declanșarea atacului, Kossuth a încredințat lui Ioan Dragoș misiunea de a intra în tratative cu Avram Iancu și ceilalți conducători români, cu propunerea semnării unei înțelegerii pentru depunerea armelor de către aceștia. Ioan Dragoș acceptat să fie om de legătură, cu condiția ca, pe timpul tratativelor, operațiile militare împotriva moților să fie suspendate.
Istoricul Vasile Netea scrie că: ,,Discuțiile cu Ioan Dragoș s-au purtat la Abrud. Comunicându-li-se asentimentul lui Kossuth, pentru armistițiul solicitat, la tratative au participat Avram Iancu, Ion Buteanu, Petru Dobra, prefecți și tribuni, dar la 5 mai, în toiul discuțiilor, prefecții au primit uluitoarea veste că trupele lui Emeric Hatvany – pe care Kossuth nu-l înștiințase de misiunea lui Ioan Dragoș – au sosit prin surprindere în apropierea Abrudului, pregătindu-se să intre în oraș. Dându-și seama de consecințele grave ale pătrunderii lui Hatvany în Abrud, Iancu a părăsit discuțiile și s-a îndreptat în goana calului spre Câmpeni.
Să vestească primejdia și să dea semnalul de adunare, tulnicele au răsunat grabnic din culme în culme.
Încrezându-se în armistițiul invocat de Ioan Dragoș, Buteanu și Dobra au rămas cu acesta, fiind capturați de Hatvany, care între timp ocupase Abrudul”.
Însă, a doua zi, urmat de moți, cu aceeași înverșunare, ca în urmă cu 65 ani, pe timpul lui Horea, Cloșca și Crișan, prin contraatacul fulgerător din 8 mai 1849, Avram Iancu, cu forțele sale, reușește să elibereze Abrudul, dovedind calități de comandant curajos, priceput. După victoria obținută, moții s-au împrăștiat prin munții și, profitând de aceasta, Hatvany a reapărut, reușind să pătrundă în Abrud, pe 16 mai.
Avram Iancu cheamă din nou moții și, adunați într-o rapiditate uimitoare, peste trei zile, trupele lui Hatvany sunt înfrânte, nevoite să se refugieze la Baia de Criș ,,doar cu câțiva oameni”.
Înlăturat, Hatvany este înlocuit cu Farkas Kemeny și Vașvari Pal. Ambii întreprind, fără succes, atacurile din iunie – iulie, ultimul pierzându-și viața în bătălia de la Fântânele, într-o luptă la care, făcând minuni, au participat și femeile moților conduse de Palagia Roșu.
Astfel, munții Apuseni rămân doar în mâinile moților, conduși de Avram Iancu, care s-a bucurat de marea simpatie a lui Nicolae Bălcescu, aflat în Debrețin, la reședința lui Kossuth, pentru încercarea înjghebării unei înțelegeri între revoluționarii maghiar și români, cu recunoașterea drepturilor naționale ale românilor din Transilvania. În același timp, Bălcescu cerea ajutor lui Kossuth și pentru organizarea unei legiuni de români, care să lupte pentru eliberarea Țării Românești, însă, generalul Iosif Bem fiind încă puternic, l-a făcut pe Kossuth să se arate puțin interesat.
Victoria lui Avram Iancu, în Munții Apuseni, a determinat Austria să ceară țarului Nicolae I, îndreptarea armatelor sale spre Ungaria și Transilvania. Se dorea, înfrângerea mai întâi a revoluției maghiare și Kossuth, hotărât să reziste, roagă pe Bălcescu să ia legătura cu Avram Iancu, pentru ,,ajungerea la înțelegerea dorită”. Era prea târziu: trupele țariste, în frunte cu generalul Luders, întraseră în Transilvania și, la scurt timp, trupele lui Bem sunt învinse la Șiria, pe 13 august 1849 și Kossuth, cu o parte din colaboratorii săi, sunt nevoiți să se refugieze în Turcia, după ce generalii maghiari capturați au fost condamnați la moarte.
Cu ajutorul rușilor, au fost dezarmați și moții, prin tot felul de samavolnicii și arestări.
Intervențiile stăruitoare ale lui Avram Iancu, Andrei Șaguna, Simion Bărnuțiu, Treboniu Laurian și altor delegați români pe lângă împăratul Franz Iosef I, venit pe tronul habsburgilor, după abdicarea lui Ferdinand, au rămas fără rezultat, astfel că, la 17 august 1852, împotriva lui Iancu a fost emis chiar un mandat de arestare, urmat de întemnițarea la Alba-Iulia și apoi la Sibiu, unde i s-a înscenat un proces, însă, de teama unei noi răzvrătiri a moților, a fost, până la urmă, pus în libertate.
Din aceste încercări, Avram Iancu a ieșit cu nervii profund zdruncinați, aruncat într-o dramă sfâșietoare, timp de aproape 20 ani, până în dimineața zilei de 10 septembrie 1872, când a fost găsit fără suflare, în curtea unui brutar din Baia de Criș, care-l adăpostise peste noapte.
La trei zile, pe ultimul său drum, însoțit de 36 preoți și peste 4.000 de moți, condus de tribunii Axente Sever, Simion Balint, Mihai Andreica, Nicolae Chercheș și Clement Aiudeanu, a fost înmormântat ca ,,mort al națiunii”, sub ramurile gorunului legendar al lui Horea, la Țebea, slăvit de cântecele populare care circulau și vor circula, din gură în gură, după stinsul său, până în zilele noastre.
Articol realizat de VICTOR PANDURU
