Sistemul de învățământ din România traversează o criză profundă, iar rezultatele slabe, la evaluările internaționale PISA, expun o prăpastie tot mai mare între discursul oficial și realitatea din clase. În acest context, conf. univ. dr. Emanuel Soare – Facultatea de Științe ale Educației din cadrul Politehnica București – Centrul Universitar Pitești ne-a acordat un interviu în care a vorbit, cu cărțile pe masă, despre probleme sensibile ale sistemului de educație.
”Nu politicienii ar trebui să stabilească ce trebuie făcut în educație, ci specialiștii”
Profesorul Emanuel Soare explică modul în care statutul socioeconomic al familiei a ajuns să determine performanța școlară, transformând accesul la meditații și resurse financiare într-un filtru de selectare a reușitei. În timp ce programa oficială rămâne deconectată de la nevoile reale de învățare, școala publică eșuează în a oferi egalitate de șanse, lăsând diferențierea și individualizarea predării doar la nivel teoretic.
În paralel, reacțiile de la vârful Ministerului Educației în fața rezultatelor PISA arată o lipsă de viziune și o incapacitate de a asuma reforme de fond. Incertitudinile privind examenele de admitere, modificările legislative lipsite de predictibilitate și măsurile administrative ineficiente reflectă un aparat de decizie depășit de amploarea problemelor din teren. În locul unor strategii pe termen lung elaborate de specialiști în pedagogie, politicile educaționale continuă să fie marcate de ezitări, transferând întreaga presiune pe umerii elevilor, ai profesorilor de la clasă și ai părinților.
# România este din nou repetentă la testele PISA. Din perspectiva cercetărilor dumneavoastră în pedagogie, ce anume eșuează în predarea la clasă de ajungem la acest nivel de analfabetism funcțional?
Emanuel Soare: Da, suntem pe ultimele locuri în Europa la matematică, scris/citit și științe, mult sub media țărilor participante la aceste evaluări și, din păcate, scădem din ce în ce mai mult în aceste clasamente. Din punctul meu de vedere, datele arată cel puțin două motive care pot explica bine această situație dezastruoasă a învățământului românesc: 1) diferențe semnificative între copii din punctul de vedere al mediului socioeconomic. Sunt diferențe între categorii de elevi pe care școala românească nu reușește să le elimine. Ai părinți educați, ai resurse educaționale acasă sau în comunitate, ai preocupări educaționale în afara școlii, și, deloc de neglijat, ai bani de meditații – ai șanse mult mai mari să reușești la școală; 2) Deși curriculumul școlar a fost îmbunătățit în ultimii ani, în special prin centrarea asupra competențelor cheie europene, punerea lui în practică este profund defectuoasă. Frumoasele competențe din programa școlară pe care fiecare elev trebuie să și le însușească pentru a reuși în societatea actuală, nu se formează decât la un număr foarte, foarte redus de elevi. Aceia cu care se lucrează individual, sau în echipă, la FIECARE lecție. Din păcate, eșuăm lamentabil în diferențierea și individualizarea activității din clasă. Pur și simplu, majoritatea elevilor dintr-o clasă nu au șansa să învețe nimic din lecție. Pur și simplu nu au oportunitatea de a participa. Simpla consemnare în caiet a exercițiilor făcute de profesori sau de elevii activi nu conduce la formarea competențelor. Familia, indiferent de statutul socioeconomic, nu poate compensa asta.
# Unde se produce decuplarea dintre programa școlară oficială și capacitatea reală a elevilor de a înțelege un text sau un concept matematic?
Emanuel Soare: O primă problemă apare chiar la nivelul programelor școlare actuale, care propun prea multe conținuturi în raport cu posibilitatea lor reală de a fi operaționalizate de către profesori la clasă. Prea multe conținuturi înseamnă prea puțin timp pentru ca fiecare elev din clasă să poată participa la suficiente activități de înțelegere, aplicare și, cel mai important, de transferare a lucrurilor învățate în contexte de viață, extrașcolare. Cealaltă problemă este legată de faptul că testele PISA nu pun accent pe memorarea conținuturilor, ci pe aplicarea lor în mod autonom în contexte noi, legate de viața din afara școlii, lucru pe care școala românească nu știe încă să-l facă.
# De ce, în școala românească, memorarea noțiunilor ocupă un loc fruntaș, deși constatăm că elevii nu pot aplica ceea ce învață?
Emanuel Soare: În trecut, de la începuturile școlii și până după cel de-al Doilea Război Mondial, când s-a încheiat perioada modernă/industrială a societății, deținerea cunoștințelor a reprezentat un obiectiv major al școlii și al societății. Specialistul era cel care se integra în industrie și rezolva problemele. Școala românească rămâne mult orientată spre trecut, fiind prea puțin deschisă către reformă reală și adaptare la specificul societății actuale. Lipsa capacității de aplicare a cunoștințelor memorate este dependentă astăzi de lipsa oportunităților de a o face, societatea actuală nemaiavând nevoie de specialiști, în sens de memoratoare umane, deoarece noile tehnologii au preluat această sarcină. Astăzi este nevoie de persoane care pot identifica, selecta și mobiliza cunoștințele proprii sau disponibile în mediu, pentru rezolvarea de probleme noi în contexte reale de viață. E mai ușor să predai și să evaluezi cunoștințe unei clase numeroase decât să poți desfășura activități interactive, integrate, centrate pe elev, în vederea formării competențelor.
# Ce îi lipsește cadrului didactic din România pentru a aplica metode moderne de predare centrate pe elev?
Emanuel Soare: Pot fi spuse multe lucruri despre asta, dar, simplificând, profesorul nu are timp de așa ceva. Sigur, se aplică permanent astfel de metode la toate nivelurile, dar accentul se pune pe parcurgerea programei, predarea cunoștințelor, încadrarea în timp, evaluarea cantitativă. Profesorul de azi nu beneficiază de cursuri de formare continuă, nu are o programă școlară accesibilă tuturor elevilor, are prea mulți elevi în clasă și într-un spectru prea mare de nevoi și cerințe educative speciale, nu poate lucra în echipă, nu poate preda integrat, și mult mai multe alte obstacole.
# Astăzi, mare parte dintre elevi își fac temele cu AI. Ce ar trebui făcut pentru a-i conecta pe copii la beneficiile noilor tehnologii, fără a se lăsa afectați de neajunsurile pe care le pot avea dacă nu controlează eficient accesul?
Emanuel Soare: Copiii nu ar trebui lăsați în preajma noilor tehnologii în timpul în care se pregătesc pentru școală, sau cât timp sunt la școală. Nu trebuie să fie lăsați să folosească AI pentru a le rezolva cerințele pe care ei înșiși trebuie să le rezolve. Această problemă ține de familie, de societate, nu mai poate fi gestionată doar de către școală. Pe de altă parte, temele pentru acasă ar trebui regândite astfel încât copiii să nu le mai poată rezolva integral cu AI. Problema cea mai mare nu este, însă, aceasta, ci efectul perturbator de distragere a atenției și concentrării necesare elevului pentru a învăța, generat de accesul la noile tehnologii. Analfabetismul funcțional este generat și de capacitatea tot mai scăzută a copiilor de a se dedica/concentra pe rezolvarea unei sarcini școlare care nu se bazează pe utilizarea noilor tehnologii.
# Înainte de începerea anului școlar, o nouă temă a isterizat actorii principali din Educație. Vorbim despre admiterea la liceu printr-un examen dedicat. Presiunea socială a condus la anularea unor decizii pro-admitere, dar care este viitorul copiilor, într-un sistem total nepredictibil?
Emanuel Soare: Dezbaterea despre oportunitatea unui examen de admitere la liceu înainte sau după evaluarea națională a mai fost prezentă în spațiul public odată cu apariția noilor legi ale educației. Și atunci am atenționat asupra riscului pe care un astfel de examen l-ar avea asupra afectării dreptului la educație și a limitării șanselor la o educație de calitate pentru mulți elevi. Acest examen este susținut de anumite licee prestigioase care au interesul de a-și selecta cei mai buni elevi, fără să conștientizeze efectele generate la nivelul populației școlare. Examenul de evaluare națională este suficient pentru îndeplinirea și a funcției de admitere la liceu. Sigur, pentru a fi mult mai relevantă, această evaluare ar trebui să includă testarea mai multor competențe ale elevilor. Din păcate, în România suntem prea mult preocupați de competiție și așa-zisa performanță la română și matematică, încât sacrificăm, uneori fără să ne dăm seama, șansele ca fiecare elev să aibă acces și să fie sprijinit să parcurgă un proces de educație de calitate care să-i formeze, măcar la nivel minimal, competențele de care are nevoie în viață.
# Ce s-a schimbat în educație în măsura în care vedem că părinții plătesc meditații pentru copii de la clasa a V-a sau chiar mai mici, comparativ cu situațiile din trecut, când elevii făceau meditații în anii terminali, a VIII-a sau a XII-a? Practic, azi asistăm la o industrie a meditațiilor și totuși nu vedem copii mai pregătiți decât copiii de acum 20 de ani.
Emanuel Soare: Industria meditațiilor s-a dezvoltat, din păcate, ca un sistem paralel de învățare pentru examene. Așa cum am mai spus, din cauza faptului că elevii nu mai țin pasul la clasă, părinții apelează la meditații pentru a supraveghea permanent performanțele și a-și asigura liniștea în fața examenelor cu miză importantă care îl așteaptă pe elev. În mod normal, meditațiile nu ar trebui să existe la acest nivel industrial, ci ele ar putea fi utile copiilor care au cu adevărat probleme, celor capabili de performanțe înalte sau celor care își doresc să aprofundeze o materie mai mult decât o pot face la școală. Evaluările naționale au devenit importante acum, începând cu clasa a II-a, și urmăresc progresul permanent al elevului. Pe de altă parte, este posibil ca unii profesori să nu-și mai dea tot interesul la clasă, concentrându-se, ei înșiși, pe meditații. Meditațiile, ca și școala de masă, pregătesc elevul pentru teste, nu neapărat pentru a-și dezvolta capacitatea de înțelegere, gândire critică, autonomie și responsabilitate individuală, dimensiuni specifice unei competențe.
# În calitatea dvs. de cadru didactic universitar, pregătiți profesori pentru a ajunge la catedră. Cum sunt noile generații de studenți care vă trec prin mână?
Emanuel Soare: Într-adevăr, pregătim profesori pentru toate nivelurile din învățământ, de la educația timpurie până la mediul universitar, de peste 25 de ani. Se pot vedea permanent schimbări în generațiile de studenți care ne vin, schimbări care sunt legate de modul în care funcționează societatea în ansamblul său. Când există o perspectivă clară la nivel social privind inserția pe piața muncii, o salarizare atractivă, o imagine pozitivă a profesiei didactice, studenții sunt mult mai motivați, mai implicați și obțin rezultate mai bune. Există, însă, o schimbare interesantă în ultimii ani la nivelul profilului celor care doresc să devină profesori. În urmă cu mulți ani, studenții știau foarte bine de ce vin la o astfel de facultate, se pregăteau ca atare și deveneau profesori. Acum, studenții optează pentru facultate dintr-o varietate mult mai mare de motive, uneori acestea neavând nicio legătură cu profilul consacrat al viitorului profesor. Acest lucru devine o provocare pentru noi, deoarece trebuie să avem grijă să formăm corespunzător atât pe cel care parcurge facultatea, dar nu dorește să devină profesor, cât și pe cel cu vocație care va face din acest domeniu o carieră.
# Dacă ați putea, ce ați face azi, pentru a schimba fața educației și viitorul copiilor?
Emanuel Soare: Din păcate, sistemul românesc de educație nu mai poate fi schimbat nici rapid, nici profund. Reformele din ultimii ani ne-au arătat acest lucru. Politicienii de azi nu își mai asumă reforme structurale profunde pentru că le este teamă de reticența celor din sistem, dar nici nu mai știu ce să facă deoarece nu au expertiza necesară. Cred, însă, că educația are nevoie de specialiști care știu ce ar trebui să facă, care înțeleg modul de funcționare al sistemului și care pot propune schimbări mici de direcție, dar cu impact modelator real. Nu politicienii ar trebui să stabilească ce trebuie făcut în educație, ci specialiștii. Politicienii pot alege dintre ideile specialiștilor pe acelea care corespund viziunii și strategiei lor politice pentru a le susține apoi legislativ. Nu există o altă cale.
